Legea este sacrul. Sacrul determină orice stăruinţă ce abia astfel se impune ca normă. În acest chip orice lege mărturiseşte natura stăruinţei şi originea puterii. Ascendenţa sacrului nu este însă legea mărturisitoare, cum s-ar putea crede la prima vedere, din cele de mai sus, ci legea unei credinţe. De aceea a vorbi despre legea creştină a iubirii înseamnă a vorbi despre stăruinţa sacrului în iubirea creştină, adică despre acea formă de luciditate prin care confruntându-ne cu camuflarea sacrului (M. Eliade) să rămânem sub semnul iminenţei religioase a omului, dar în aşa fel încât religiozitatea să poată fi revelată. A vorbi despre legea creştină a iubirii înseamnă a vorbi despre credincios şi credinţa acestuia, dar mai cu seamă despre ceea ce face cu putinţă ca acestea să fie în aşa fel încât să nu putem vorbi separat de fiecare şi de asemenea să nu putem decide care, cui îşi are originea fără a putea face referire la iubire ca la însăşi legea lor de existenţă. Dar, fie că este vorba despre stăruinţa sacrului ca revelare a creştinătăţii, fie că este vorba despre legea credinţei creştine, putem noi oare vorbi despre iubire ca despre o lege? Nu spunem noi oare despre iubire că, atunci când se manifestă, ea scapă mai curând de sub autoritatea oricărei reguli? Sau că, astăzi, poate mai mult decât oricând, iubirea înseamnă mai curând apariţiile surprinzătoare, cultivate mediatic sau nu, oricum impuse, ale corpului omenesc? Căci corpul omenesc mediatizat pare a fi rămas unica prezenţă care mai poate impune sacralitatea vitalităţii, dar numai sub forma abuzului de încredere şi notorietate. Şi totuşi creştinătatea stăruie asupra faptului că iubirea are cel puţin puterea de a evoca viul ca formă de credinţă, pentru unii destul de precară, în Învierea şi Naşterea Domnului. Sau, de fapt, avem o credinţă creştină vie doar pentru că iubirea este legea acestei credinţe? A vorbi despre legea creştină a iubirii înseamnă a vorbi despre esenţa iubirii şi implicit despre credinţa creştină. Esenţa iubirii şi credinţa creştină sunt acel gen de subiecte ce par familiare dar şi aride în acelaşi timp. Se întâmplă astfel pentru că de cele mai multe ori nu avem în vedere credinţa cea vie aşa încât să incercăm descrierea esenţei iubirii celei vii care se regăseşte în credinţă.
Evidenţa, în cazul credinţei creştine, dacă s-ar cere o definiţie rapidă, este credinţa însăşi. Mai precis, voinţa de credinţă. Dar dincolo de voinţa de credinţă, atunci când aprofundăm definiţia, trebuie să regăsim şi iubirea. Asta înseamnă deja că pe lângă voinţa de credinţă credinciosul creştin se expune pe sine prin iubire, fapt ce implică sacrificiul şi simultaneitatea integratoare a iubirii prin care credinciosul este şi cel iubit şi cel care iubeşte. A te expune şi a fi celălalt conferă creştinului, prin însăşi credinţa sa, vocaţia sacrificială şi trinitară a credinţei creştine. Dar, în acelaşi timp, a te expune şi a fi celălalt nu ating vocaţia jertfelnică şi trinitară a creştinătăţii decât prin ceea ce credinţa creştină are viu în esenţa ei, adică suplimentar voinţei de credinţă, şi care, în definitiv, poate determina orice religie şi poate da oricărui act o valoare sacramentală. Aşadar ce este acest viu care defineşte vitalitatea credinţei creştine?
Înainte de a răspunde trebuie să avem în vedere voinţa de credinţă ca determinant al sacrului. Abia după determinarea sacrului din această perspectivă suntem în măsură să spunem despre credinţa creştină dacă este un efect sacru sau religios al voinţei de credinţă ori una dintre nenumăratele religii.
Aşadar atenţia noastră se îndreaptă acum către sacru. Am văzut mai devreme că un determinant al sacrului este voinţa de credinţă, tot astfel după cum locul de desfăşurare al sacrului este, ca "ultimă etapă a desacralizării”, "identificarea sa cu profanul”. În condiţiile acestei identificări e posibil ca voinţa de credinţă să frizeze decisiv inclusiv esenţa sacrului.
Odată cu "etapa ultimă a desacralizării”, are loc trecerea într-un relativ derizoriu a termenului şi conceptului de sacru. Astfel, sacre ajung să fie însăşi cele profane. Unde regăsim atunci sacrul a ceea ce ajunge să fie doar identificat ca sacru, pentru că dincolo de identificare trebuie să putem descoperi sacrul a ceea ce este identificat cu profanul, chiar dacă la prima vedere acest lucru pare un compromis. Poate ar trebui analizată chiar voinţa de credinţă care nu anihilează sacrul, ci doar îl identifică cu altceva? În orice caz, asta arată că există o mişcare la nivelul credinţei, insinuând inclusiv voinţa de credinţă, dar şi un alt nivel de putere, independent de voinţă, care pe lângă consolidarea sacrului, în aceste "vremuri sărace”, pune altceva în locul anihilării sacrului, putere pe care noi o anticipăm ca fiind de natura vitalităţii şi a viului.
Dacă raportăm sacrul la tot ce îi este omului la îndemână, observăm că sacrul menţine încă o distanţă chiar atunci când este camuflat in cele profane. De aceea, a vorbi astăzi despre sacru a devenit aproape o normă şi se practică din perspective care, cel puţin aparent, anulează orice distanţă între sacru şi profan, chiar dacă această distanţă este resimţită inevitabil. Notăm aici că este vorba tot despre o voinţă de credinţă, cu semn schimbat, dar echivalentă cu cea care detectează esenţa sacrului.
Când vorbim astăzi despre sacru vorbim într-adevăr ca despre ceea ce pare a fi permanent valabil prin valoarea sa. Aceste permanenţe au trecut la rândul lor de teste impuse de vecinătatea permanentă a celor profane sau obişnuite din viaţa de zi cu zi. Astfel ceea ce este considerat sacru îşi poate releva esenţa şi va merge până într-acolo încât să pretindă sacrificii ajungând asfel la propriile determinări de natură ritualică şi religioasă. În acest sens, înlocuirea sacrului şi "identificarea sa cu profanul” are loc ritualic, am spune chiar religios, până la nivelul persoanei, a trupului şi, în fine, a propriului destin. Temeiul acestei înlocuiri este chiar sacrul, el însuşi înlocuit cu ceva cunoscut, cu profanul, în timp ce sacrul însuşi este persoană într-adevăr, dar şi altceva, trup, dar şi altceva, destin, dar şi altceva. Incertitudinea temeiului identificării sacrului cu profanul, incertitudine provenită din îndepărtarea faţă de sacru, caracteristică ritualismului şi religiozităţii de orice fel, devine evidentă. Această incertitudine controlează de multă vreme acţiunile noastre cotidiene şi se manifestă prin absolutismul cu care ne situăm, noi şi acţiunile noastre, în centrul lumii. Orice acţiune frizează sacralitatea şi nu ne-ar deranja dacă ar fi considerată sacră de-a dreptul. Şi totuşi, poate fi orice acţiune omenească sacră, în aceste condiţii ale etapei ultime a desacralizării? Sau, mai curând, sacrul, prin voinţa omului de a crede, a devenit un model al concepţiei desacralizate despre sacru? Răspunsul la aceste întrebări ne scapă deoarece noi încă nu ştim ce este sacrul. Mai mult, la nivelul camuflării perfecte a sacrului, de care vorbeşte M. Eliade (cuvântul sacru este scris in ghilimele, ca şi cuvântul profan), stăruie incertitudinea termenului de referinţă a acestei camuflări, fapt ce subliniază, în opinia noastră, atmosfera în care are loc această camuflare, atmosferă pe care noi am descrie-o ca fiind amprentată fie de căderea în uitare, fie pur şi simplu de ignorarea esenţei sacrului. Ca şi esenţa sacrului, în aceste circumstanţe de glisare, pare să nu ne fie deloc la îndemână provenienţa acestei tranziţii ce se desfăşoară între elemente a căror origini au în comun taina vitalităţii prin care ele ne provoacă. Poate e vorba de aceeaşi vitalitate prin care religia însăşi a fost la un anumit moment istoric transformată şi revelată ca prezenţă vie.