Când prietenul nostru Bogdan Bucur, în urmă cu câteva luni, la Paris, mi-a vorbit despre efortul pe care îl faceţi, lună de lună, pentru a pune întrebări unei lumi în rătăcire, celor lipsiţi de repere spirituale şi a indica, prin cuvinte, calea spre normalitate, mi-am zis că atâta vreme cât există astfel de persoane drumul spre ordinea minţii, spre rigoare şi voinţă de înţelepciune este, încă, posibil.
Când mi s-a spus, însă, că titlul revistei care pune în evidenţă această muncă este „Conştiinţa” şi că Pr. Claudiu Băzăvan face toate eforturile pentru ca lucrarea să poată continua, am înţeles că aceste persoane care se zbat - în ciuda insuficientei rate de profit care face uneori imposibilă supravieţuirea unei publicaţii de acest gen, a barierelor de tot felul, specifice, în realitate, mercantilismului media care vinde doar ceea ce "se consumă” -, aceste persoane, deci, reprezintă puncte de lumină. Ele sunt semnul vizibil că lumina este prezentă pretutindeni şi că, indiferent de piedicile care ar indica greutatea drumului, cei care vor să-l urmeze până la capăt încă există. Răsfoind paginile revistei, citind cele scrise, recunoscând, parcă, un drum care se aliniază cu drumul căutătorilor de adevăr care au acceptat de multă vreme mesajul Evangheliei, aşa cum acesta ne-a fost transmis de generaţii de sfinţi interpreţi ai voinţei Mântuitorului ca toţi să ajungem la statura Chipului la care am fost chemaţi, m-am bucurat şi mi-am făcut curaj să continuu eu însumi drumul pe care l-am început de mult timp.
Fiecare scrie dinspre propria-i personalitate, însă fiecare o face prin angajarea într-un crez unic, acela al trăirii în indivizibilitatea de conştiinţă a spaţiului eclezial. Or, indiferent de particularităţi, această uniune, aceste semne venite dinspre diversitatea tuturor celor care trăiesc în Hristos constituie forţa atât de specifică creştinismului.
Nu cred că spun o noutate, însă creştinismul, într-o lume atât de diferită, îi cheamă pe toţi cei atât de diferiţi între ei să trăiască în uniunea care vine dinspre Hristos. Or, în spaţiul acestei reviste, fiecare trăieşte personal această uniune, fără a înceta să rămână o conştiinţă şi fără a înceta să gândească şi să acţioneze în perspectiva conştiinţei că toţi au o chemare unică, aşa cum Învăţătorul lor le-o indică atunci când îi cheamă pe fiecare în parte cu cuvintele: "Fiţi desăvârşiţi”.
Dintre cei care astăzi vă întâlniţi în acest spaţiu pentru a celebra o lucrare şi pentru a vă pune întrebări despre ceea ce trebuie făcut mâine, nu cunosc decât foarte puţini. Citind numele contribuitorilor, am observat că unii mi-au fost studenţi. Analizând maturitatea şi forţa mesajelor lor, am înţeles bucuria şi convingerea acestei angajări. Cel care nu crede în nimic îşi vede de drum. Cel care crede nu mai poate, însă, sta pe loc. În intervenţiile lor am simţit actualitatea îndemnului evanghelic adresat nouă, cei de astăzi, «Mergând învăţaţi toate neamurile...», îndemn care rămâne, în realitate, un mesaj mereu actual. A răspunde dinspre Evanghelie provocărilor şi confuziilor spirituale rămâne sarcina cea mai dificilă pe care şi-o asumă preotul şi orice persoană care trăieşte consecvent în Biserica lui Hristos. În primul din şirul de mesaje pe care mi l-a trimis, Pr. Băzăvan îmi spunea că intervenţiile mele şi-au găsit locul în „Conştiinţa”. Sper din suflet să pot continua un ciclu la care mă gândisem de multă vreme, dar care nu-şi putea găsi cu uşurinţă locul în altă parte decât într-un spaţiu de reflecţie şi acţiune purtând un nume apropiat de conţinutul intervenţiilor mele.
Dorindu-vă din suflet forţa de a continua angajarea pe spinosul drum pe care l-aţi ales, primiţi, toţi cei de faţă, aprecierea unei alte conştiinţe care se alătură vouă şi care vă este alături cu mintea, cu gândul, convingerea şi, să sperăm, cu faptele. De aceea, ar fi pentru mine o imensă plăcere să iau legătura cu toţi cei care doresc să o facă, pentru a învăţa, treptat, unii de la alţii, cum putem rămâne o conştiinţă unică în Hristos, fără a uita unicitatea fiecăruia.
Al vostru, cu bucuria de a vă fi spus aceste cuvinte,
Nicuşor NACU