Categorie: APH Cultural

Dacă pentru istoria religiilor procesul desacralizării prezintă interes, în ce priveşte demersul nostru pentru determinarea esenţei sacrului nu remarcăm, deocamdată, decât imposibilitatea delimitării între sacru şi profan. Putem fi siguri însă că identificarea cu profanul îndepărtează sacrul de la esenţa lui proprie.

Simţim totuşi că sacrul a căzut în ceea ce s-ar putea numi religiozitate şi că istoria însăşi impune o asemenea manieră credinţei şi poate că tocmai de aceea vorbim astăzi inclusiv despre sfârşitul istoriei. Mai mult decât atât, să presupunem că istoria ar transcende cu fiecare dimensiune a ei însuşi timpul. În ce măsură, atunci, ne-ar fi de folos faptul acesta, câtă vreme desacralizarea se află la ultima etapă a procesului (istoric) al camuflării perfecte a sacrului? Şi cu toate acestea, în plin proces al desacralizării, sacrul, chiar perfect camuflat, raportează sacralitatea prin voinţa de credinţă, numai că voind să impună sacrul ca pe ceva a cărui esenţă este căzută în uitare sau obnubilată, această voinţă nu are mai multă putere decât să transforme credinţa în religiozitate.

Cauza religiozităţii constă înainte de toate în sistematizarea sacrului. Dimpotrivă, pentru a nu cădea în religiozitate, trebuie să suprimăm orice tendinţă de a acţiona ultimativ raportat la sacru, pentru că raportat la finalitate, sacrul cuprinde incert, dar cu atributul totalităţii şi al vitalităţii, cel puţin nivelul subzistenţei pe care o practicăm la fel de neconştient pentru noi, după cum sacrul se manifestă tainic legat de orice finalitate. Şi de aceea, poate, a sesiza sacrul rămâne o deschidere pur afectivă pe care întotdeauna o resimţim vie în forma unui trup. De aceea sacrul ca formă fizică, palpabilă ca trup, se pretează cu smerenie banalului şi derizoriului, câtă vreme este garanţia consistenţei până la evidenţă a tainei viului. Şi totuşi, în încercarea de a defini esenţa sacrului ne atrage atenţia faptul că sacrul însuşi nu se iveşte neapărat atunci când un trup resimte afectiv, ci mai curând în efectele afectivităţii ce pot fi profunde plăceri sau bucurii banale, dar chiar şi aşa, în plină desfăşurare a vieţii unui trup viu, sacrul poate rămâne încă şi mai îndepărtat, încă şi mai nedesluşit.

Trupul născut, naşterea, impune sacrului exigenţa persoanei dar şi maniera trupească, pe de altă parte, de a se impune afectivităţii. O astfel de fixare a sacrului ca trup născut impune de aceea, şi implicit, cuvântul. Exigenţa atributelor persoanei impuse sacrului stăruie prin identificarea cuvântului cu trupul. Sacrul este determinat, astfel, ca fiind cuvântul-trup. Credinţa creştină, prin excelenţă, ne livrează o astfel de tâlcuire a sacrului. Am putea spune că datorită învăţăturii creştine o astfel de explicitare a sacrului nu este în niciun fel inoportună. Deci, în viziunea creştină, esenţa sacrului este cuvântul-trup. Problema şirului de propoziţii de mai sus poate fi, în ce ne priveşte, tocmai logica lor implacabilă.

Vrem să spunem prin asta că fructul unui asemenea mod de gândire, şi nu dorim în niciun fel denigrarea logicii, conţine tocmai veninul incertitudinii. Se poate pune atunci întrebarea: ce alte cuvinte am putea folosi? Dar la fel de valabilă este şi întrebarea: putem scrie despre cuvânt-trup asfel încât să putem scoate la iveală şi descrie esenţa sacrului, câtă vreme cuvintele sunt din ce în ce mai goale de conţinut?

Sau: există posibilitatea ca atingând un subiect sacru sau subiectul sacrului prin excelenţă să putem atinge nivelul acela de certitudine în care cuvintele să descrie cel puţin graniţa dintre profan şi sacru dacă, iată, nu-şi mai pot exercita forţa în zona proprie subiectului? Problema este că o expresie ca aceasta, "cuvânt-trup”, aparţine inevitabil şi dogmaticii şi dogmatismului religios, iar atunci când o folosim pentru un subiect sacru ea se răsfrânge odată cu religiozitatea acumulată asupra subiectului însuşi, aşa încât înţelegerea subiectului devine mai importantă decât subiectul în sine şi fireşte, atunci, apare ca fiind şi logică

Întrebare: legătura dintre cuvânt şi trup provine din esenţa sacrului sau din esenţa credinţei creştine?

Sacrul este cu putinţă de rostit, deşi uneori această rostire este de neînţeles. Cuvântul care aduce sacrul înaintea noastră este atemporal, este trupesc şi delimitează clar sacrul de profan. Sacrul este deasemenea şi cuvântul întrupat. Cu puterea lui de a limpezi, cuvântul nu este cu necesitate şi trup. Cuvântul este cel care întrupează şi se întrupează aşa încât acţiunea lui este supusă puterii sale de a clarifica între sacru şi profan. Întruparea este teleologică, tot astfel după cum cuvântul slujeşte puterii de a clarifica. De aceea nu sacrul în sine este cel care poate distinge profanul, după cum nici nu are putere de la sine de a clarifica. Acea supunere faţă de clarificare este esenţa prin care sacrul stăruie în distanţa lui faţă de lume şi în acelaşi timp este o existenţă personală.

Back To Top