Când pleacă cineva i se spune: mergi cu Bunul Dumnezeu! Ben Todică aşa a şi făcut. Nu a plecat supărat pe ţară ca alţii... Şi-a luat România cu el şi s-a dus. Şi nu s-a dus premeditat, ci fiindcă era vital să ajute pe cineva.
Oamenii plecaţi la drum au o bocceluţă. Are şi el una. În ea îşi duce, însă, merindele pentru suflet: ultima imagine a României cu soarele răsărind peste Oraviţa, oamenii şi locurile care au fost şi sunt bucuria sa, iconiţa Maicii Domnului primită la catedrala din Timişoara. Acest Om al lui Dumnezeu se bucură că respiră, că se mişcă, că a copilărit la Ciudanoviţa, că a jucat teatru la Oraviţa şi că a filmat procesele tehnologice într-o mină de uraniu de-ţi vine să strigi: citeşte lume, citeşte, să vezi un om care se bucură că există! Şi fiindcă se bucură aşa, el nu uită. Nu-i uită pe cei cu care şi-a intersectat destinul. Îi pomeneşte unul câte unul şi printre ei pe cei care, deşi sunt istorie, l-au însoţit prin înţelepciunea lor în tot ce a făcut. În frunte îl numeşte pe Eminescu, ,,parte din ADN-ul poporului român”.
Uneori, bănăţeanul se supără. O face tot în felul său, nestricător, dojenindu-i pe cei ce tulbură sfinţenia înaintaşilor.
În fond, Ben Todică ne povesteşte mişcând cu uşurinţă, peste lume, ,,camera” sufletului său. Ancorează ţărmurile lumii, unele de altele, prin ridicarea cotidianului la rang de esenţă şi, astfel, ce mănâncă şi ce doresc oamenii de pe alte meleaguri devine tot atât de important şi tot atât de bucuros este el să ne arate. Pe aceste legături, pe aceste punţi între lumi trec şi cei veniţi de acasă asupra cărora el se ,,năpusteşte” cu toate simţurile pentru a prinde ,,bucăţica de ţară” pe care o aduc cu sine. Fie că are un interviu cu ei, fie că le scrie epistole imaginare, fie că ,,e prins în oglinzi”, le pipăie sufletul cu duioşia cuvintelor şi încearcă să-i numească cât mai exact.
Darul cel mai de preţ al autorului este iubirea. Cu ea reuşeşte să vadă cealaltă Românie, România diasporei. O simţi ca pe un miraj în care zăreşti România de acasă, în care fiecare e o aşchie de cristal reflectând România reală.
Între două lumi este fiecare din această Românie călătoare, iar fiecare poate fi România plecată departe, cu atât mai mult cu cât are mai multă iubire. Aici află, genial, autorul şi secretul globalizării, cea mai minunată explicaţie a ei: ,,o reflecţie virtuală a iubirii ce vine din timpuri imemoriale şi a creaţiei prin iubire de oameni”.
Spunem sinceritate, simplitate, sacralitate şi definim ceea ce scrie Ben Todică. Rămâne să ne bucurăm că există.
Nataşa Dragne