Categorie: APH Cultural

 

 


Acest sacru camuflat este sesizabil mai ales prin aceea că el nu mai cheamă la smerenie şi ritual în spiritul tradiţiei şi al dogmei, devenind astfel un sacru destăinuit. Odată ce taina se pierde, ne aflăm în faţa "camuflării perfecte”, respectiv a manipulării sacrului, şi cu atât mai mult nu se mai pune sub niciun chip problema esenţei sacrului. Deşi într-un anume fel promisiunea manipulatorie a desacralizării anticipează, în mod intim şi ca de la sine înţeles, chiar sacrul. Numai că acest fel de intimism, prin însuşi angajamentul său raportat la sacru, creează premisele unei religiozităţi obscure şi individuale, adică antieclesiastice. Ce vrem să spunem cu asta? Vrem, anume, să subliniem că dacă există o ţintă predilectă, între multe altele desigur, a desacralizării, atunci această ţintă este credinţa creştină, tot astfel după cum stăruinţa creştină, în speţă dreapta credinţă a creştinătăţii, este cea care, de la începuturile ei apostolice, a rămas păstrătoarea întru adeverire a înţelepciunii lăsată oamenilor de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.


În fapt, imposibilitatea de a determina o definiţie a esenţei sacrului provine dintr-o anume inconsistenţă. Am stabilit deja că există o vitalitate a credinţei creştine şi am vrut să descriem această vitalitate nu înainte însă de a defini esenţa sacrului, în mod preliminar, ca voinţă de credinţă, aşa încât să fie mai simplu a hotărî dacă efectul acestei voinţe este însăşi credinţa creştină sau doar una din nenumăratele religii. Şi cum, în urma acestui demers, esenţa sacrului a rămas ascunsă, n-am putut hotărî nici asupra autenticităţii voinţei de credinţă ca determinant al credinţei creştine şi, implicit, am rămas nelămuriţi asupra vitalităţii acesteia, considerată de noi strâns legată de sacru, mai precis de esenţa sacrului.


Am aşezat apoi în central lumii persoana, trupul şi destinul omului ca rezultat al identificării sacrului cu profanul, dar prin această forţare a limitelor nu am reuşit decât să ne îndepărtăm de sacru.


În cele din urmă am recurs la principiile (efectele) logicii conceptului de "cuvânt-trup” ca fiind cel mai îndreptăţit criteriu de extracţie creştină ce ar fi trebuit să ne conducă la esenţa sacrului. Am concluzionat însă că, prins în logica religiozităţii, acest concept fundamental al credinţei creştine poate ajunge el însuşi expresia unei manipulări. Căutarea esenţei sacrului conduce mai curând la camuflarea sacrului sau la manipularea acestei căutări ce devine manipularea însăşi a sacrului ca deplasare definitivă de la orice esenţă. Asta presupune inclusiv mascarea esenţei manipulării, ceea ce în contextul determinării sacrului este, văzută de pe poziţii creştine, o clară poziţie antiecleziastică.


Cu alte cuvinte, a te întreba despre esenţa sacrului te face victima unei manipulări. Dar de ce să fie vizată atât de drastic credinţa creştină, până la urmă, de o posibilă eroare sau eşec în a defini esenţa sacrului, vizată adică de acel fel de manipulare ce ar putea conduce la însăşi slăbirea credinţei? Poate pentru că odată cu sfârşitul religiilor, pe care îl statorniceşte credinţa creştină, sunt aduse în discuţie viaţa şi viul, trupul şi întruparea şi, în fine, începutul tainic al lumii însăşi, cuvântul. Adică instrumentul cel mai râvnit pentru a manipula cu desăvârşire.

Back To Top