Am povestit despre nişte poveşti povestite, ca de obicei: unele pe care le auzisem sau le citisem la rândul meu, cu mulţi ani în urmă, altele pe care mi le spune seară de seară Îngerul meu, până adorm. Sala de teatru Equinox este o sală frumoasă, aşa cum nu mai există alta acum în Ploieşti, cu scaune vechi, cu lambriuri şi ferestre camuflate înalte, ea însăşi păstrând în adormire poveştile de tribunal ale unui veac trecut, uitat (Palatul Culturii din Ploieşti a fost iniţial Palatul Justiţiei), cu vreo patruzeci de iubitori de frumos care au abandonat strălucirea becurilor de campanie electorală din stradă şi oferta zgomotoasă a spectacolelor în aer liber şi au venit aici tăcuţi, emoţionaţi, în speranţa că se va întâmpla în sufletul lor ceva miraculos. Şi s-a întâmplat. Cu încetul, unicul personaj de pe scenă, care eram eu însumi, s-a multiplicat, evocând alte personaje, de prin Commedia dell‘ Arte, de prin Renaştere sau Baroc, cu vorbe şi gesturi largi, complicate, sofisticate, stângace, insuficiente pentru a descrie dintr-o răsuflare o stare specială de muzică, imagine şi verb provocate de personalitatea lui Antonio Vivaldi. Mi-am amintit chiar atunci de o altă seară, din vremurile de demult ale anilor '80, când trupa de teatru Equinox a realizat, împreună cu mine, în aceeaşi sală, un happening absolut demenţial, ce-avea să-ngheţe-n vene sângele informatorului Securităţii, pe tema dictaturii (şi asta în plină dictatură comunistă): "Acvariul imperial", un mic text care conţinea în el germenii viitorului meu roman "Ambasadorul". Stăteam pe scenă singur în luminile rampei (ca şi acum, în seara asta) pe un scaun cu spetează înaltă, "jilţul" dictatorului. Citeam neutru, povesteam cu jumătate de glas, gesticulam amorţit, în reluare, ca sub anestezic. Actorii apăreau unul câte unul cu încetineală de slow motion şi mă examinau cu uimirea pământenilor care văd şi aud un extraterestru, o vietate bizară expusă în biorama vreunui muzeu. Eram un dictator obosit, bântuit de zădărnicia propriilor idealuri, măcinat de faptele-mi nedrepte, sângeroase, nesăbuite, care justificau ticăloşiile mele şi ale apropiaţilor mei, în numele unor deşarte promisiuni către un popor mistuit de foamete, sărăcie, boli, minciună, corupţie, obedienţă şi deprimare. Mi-am terminat monologul cu voce stinsă, de parcă nici nu l-aş fi început şi am părăsit scena trist. În urma mea, unul dintre actori s-a apropiat temător de jilţ, i-a dat câteva ocoluri ezitând, a privit de jur-împrejur cu spaimă şi-apoi l-a răsturnat cu o smucitură rapidă, rupând-o la fugă în culise. Luminile s-au stins. Aprinzându-se după aceea unicul bec de 40 de waţi din sală, am văzut figurile împietrite de emoţie ale celor prezenţi la întâmplare. Până şi informatorul securităţii rămăsese cu creionul chimic în aer, zvârlind pe jos ghemotocul de hârtie pe care-şi scrisese mizerabilele denunţuri. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că rostogolirea unui ghemotoc de hârtie poate stârni un astfel de ecou pe pardoseala sălii, repetat arar, precum picăturile de apă din peşteri. Şi asta a fost povestea de-atunci, de demult. Acum, ca să fie miracolul complet, Cristina, fata mea, s-a ridicat şi s-a adresat publicului la final, extrem de emoţionată, într-un fel în care vorbele mele nu ştiu să povestească, iar lacrimile celor prezenţi mi-au amplificat senzaţia de vis. A fost poate cel mai preţios dar primit în ultimii ani de la ea. Şi pentru că totuşi, aceasta este o scriere publică, nu un jurnal, mă opresc aici, desigur la fel de emoţionat în continuare, făcând loc fotografiilor în care se pot recunoaşte minunaţii mei prieteni actori, artişti, muzicieni, jurnalişti, adunaţi în jurul regizorului Mihai Vasile, mentor şi veşnic ucenic în acelaşi timp, gazda de suflet a evenimentului: Ema Dan-Vasile, Bogdan, Vlad şi Anca Stoicescu, Valter Paraschivescu, Nicu Lupu, Suzana Marin, Nelu Streche, Florin Ouatu, Emilia Drăgoi, Alina Negoiţă, Mihai Gheorghe, Andreea Niculescu, Leonida Chifu (Firi) şi toţi ceilalţi care m-au onorat cu prezenţa. Le mulţumesc tuturor pentru această seară magică.