Categorie: APH Cultural


Lucrurile încep, într-un fel, să se lege pentru că subiectul nostru este "legea creştină a iubirii”, despre care am stabilit la început că presupune mai întâi o lămurire asupra sacrului asumându-ne influenţa perioadei istorice pe care o traversează, respectiv "ultima etapă a desacralizării”, definită de M. Eliade printr-un proces ce prezintă o camuflare a sacrului, o identificare a sa cu profanul (s.a.). Apare firesc, în asfel de condiţii, să cădem pradă unei manipulări prin care am putea fi îndepărtaţi de esenţa sacrului şi implicit de subiectul tratat aici, cu atât mai mult cu cât credinţa creştină şi principala ei determinare, cuvântul, apar ca principale ţinte ale desacralizării.


Vom renunţa la folosul conceptului de sacru, ca la ceva ce ar avea de-a face mai mult cu cuvintele, şi ne vom îndrepta atenţia către ceva sacru, adică ceva de a cărui existenţă, chiar în vederea camuflării eventualei sacralităţi, cel puţin să nu se poată îndoi. Deoarece credinţa creştină apare vizată cu predilecţie de manipularea prin camuflare a sacrului, alegem un obiect de cult creştin. Prin apartenenţa la credinţa cea dreaptă, chiar dacă parcursul istoric al producerii ei a suferit devieri de tipul "tabloului religios”, icoana rămâne o ancoră a creştinătăţii în veacurile de început. Pentru cel care se închină şi o sărută, icoana este un sprijin, aşa încât putem spune că această încredere pe care icoana o dă celui care se roagă este chiar sacralitatea ei. Nu ştim dacă vorbim acum despre esenţa sacrului, dar încrederea de care vorbim merită un pic de bunăvoinţă. Încrederea cu care credinciosul se ridică din faţa icoanei este sentimentul cu care el iese în lume. Iar sacralitatea, dacă există, într-un fel sau altul, va avea un efect în această lume. Şi totuşi, dacă am vorbi cu cel ridicat dinaintea icoanei, chiar dacă vedem pe chipul său transfigurarea, nu putem spune că astfel ne este revelat sacrul în esenţa prin care stăruie în icoană. Şi oricâte încercări am face, realizăm cel mult o sumă de efecte pe care icoana le are asupra credinciosului.


Este adevărat că se vorbeşte deseori de lumina de pe chipul celui care pleacă din faţa icoanei care ne apare astfel încât prin tăcerea ei ascunde taina celui care I s-a închinat întru ale priceperii sau nepriceperii celor lumeşti ce-i vor fi încercare. Fineţea trăsăturilor pictate, străjuite de anume gravitate, cuprinde eliberarea stăruinţei de a apropia cerul înseninat de o lumină aspră. Ochii surprinşi acolo sunt petrecuţi de un plâns care nu se mai arată oamenilor. Icoana apare astfel mereu suspendată în aerul tare al încercărilor omeneşti cărora le caută o înţelepciune. Apoi se închide în sine cu propria noastră voce, înaintea cerurilor, voce cu care cel credincios îndrăzneşte la mai multă smerenie. Icoana mărgineşte atunci peste suflet, îndemnându-l. Retrasă din lume, înspre o singură dimensiune, cea a cerului, ea îl aduce pe credincios, odată plecat de la rugăciune, la taina învierii lui.


Am spus deja că icoana poate aduce încredere în sufletul credinciusului şi că acest lucru poate însemna sacrul. Încrederea este un lucru important şi putem spune că face parte din sacralitatea icoanei, prin mijlocirea căreia credinciosul comunică cu lumea întreagă, care îl provoacă, dar mai ales cu cerul, reprezentat în timpul rugăciunii de icoana însăşi.


Sacralitatea icoanei face ca cele cereşti să fie accesibile, iar Împărăţia mai aproape. Sacralitatea icoanei face ca determinarea ei fizică să fie depăşită de mult. Odată atinsă această metafizică, orice discuţie despre icoană nu face decât s-o determine ca obiect, eventual de dispută. Trebuie, sau nu, pusă în şcoli... etc. În această discuţie relaţia de comunicare, comunicabilitatea însăşi a credinciosului cu lumea revelată şi astfel destăinuită ca după putinţa minţii omeneşti, este supusă unei îndiscreţii ce priveşte efectele prezenţei icoanei sau relaţia, legătura credinciosului cu icoana ce iese în acest chip din stabilitatea ei ecleziastică, în care ea stăruie chiar şi atunci când cel încredinţat este singur înaintea ei şi I se închină sau când o percepe ca pe ceva familiar într-un birou public sau în sala de clasă.

 

 

 

Back To Top