Categorie: APH Cultural

Irina Szellelki are o personalitate puternică, dublată de farmec şi talent. Fotografiile ei încearcă să ne împrietenească, într-un fel, cu propriul univers, păstrând şi manevrând totodată, cu subtilă ştiinţă, bariera intimităţii sale. Fiecare autoportret pare a deschide o poveste. Şi, ceea ce este uimitor, este faptul că noi înşine construim povestea ei.


Ioan Mihai Cochinescu



IRINA SZELLELKI - o romantică a generaţiei de pixeli

Foaierul Teatrului "Toma Caragiu” din Ploieşti (Director: Lucian Sabados) găzduieşte de la o vreme, frecvent, expoziţii de artă fotografică de o calitate certă, încercând să revigoreze fotografia artistică prahoveană de odinioară, datorată unor nume ilustre precum David Friedmann, Ion Chelaru, Florin Andreescu, Marius Georgescu, Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu şi alţii, cât şi prin activitatea generaţiei tinere, reprezentate mai recent de Oana şi Arthur Zafiriadis. De curând a avut loc vernisajul unei astfel de expoziţii inedite, sub genericul "Autoportret”. Artista are numai 18 ani şi se numeşte Irina Szellelki. Să o cunoaştem.

 

Reporter: Irina Szellelki, eşti elevă în clasa a unsprezecea la Liceul de Artă "Carmen Sylva” din Ploieşti. Ce te-a îndemnat să urmezi liceul de artă?

Irina Szellelki:
Sfaturile pe care le-am primit, în primul rând. Încă de la grădiniţă, educatoarea a remarcat ce făceam eu la lucru manual, pe urmă, când a trebuit să merg la şcoală, am avut norocul ca, acolo unde aveam să mă duc, să fie şi o clasă cu profil de arte plastice. L-am avut ca profesor pe domnul Kaminski timp de 4 ani, în care a încercat din rasputeri să mă facă să renunţ la cerul albastru, norişorii albi şi căsuţa cu acoperiş roşu şi până la urmă a reuşit şi pe lângă asta a reuşit să o convingă pe mama şi desigur şi pe mine, că cel mai indicat ar fi să dau la Liceul de Artă, începând dintr-a V-a.

 

Când ai facut prima fotografie artistică?


Nu cred ca sunt eu în măsură să spun asta, dar aşa, după părerea mea, aproape mediocră în ceea ce priveşte arta fotografiei, cred că într-a IX-a când m-am şi apucat de un curs de fotografie la Palatul Culturii, ţinut de domnul profesor Mihai Vasile.

 

Ce te atrage către acest domeniu? (mai ales că la liceu studiaţi pictura, desenul, sculptura etc)?


Faptul că pot să studiez oamenii fără să îi sâcâi şi faptul că îi pot surprinde exact aşa cum sunt ei, cu riduri, cu cearcane, cu nervi, cu veselie în privire, fără să îi trec prin filtrul imaginaţiei mele, asta ca să fac o referire la pictură, desen sau sculptură, unde cred eu că acest filtru este necesar.

 

Când ai început să scrii literatură? De ce proză şi nu poezie (mai ales că fetele par a fi atrase mai curînd de poezie)?


Am început să scriu de când am ajuns la stadiul în care să simt atât de multe senzaţii şi sentimente, încât nu mai aveam altă modalitate de a le exprima, decât prin scris. Iar asta se întampla prin clasa a VII-a. Mi-a plăcut proza pentru ca îmi dădea libertatea de a mă exprima exact aşa cum simt, iar eu nu simt în rime şi versuri, eu sunt ameţită, aiurită şi dezordonată în simţuri şi sentimente, iar proza mă lasă să mă întind pe foaie în toate colţurile, după care să o împachetez de la fiecare colţ şi să o transform în ceva concret.

 

Ce realizări importante ai în domeniul literaturii, până acum? Dar în domeniul picturii?


Am scris o carte numita "brioşe...” , împreună cu o colegă (Cristina Codreanu), anul trecut. A fost de departe cea mai mare realizare a mea de până acum. În ceea ce priveşte pictura, am fost mai "cuminte”, am expus într-o expoziţie la Inspectorat Şcolar al Judeţului Prahova tot anul trecut, împreună cu clasa mea şi continui să trimit lucrări la fel şi fel de concursuri.

 

Ce modele de viaţă ai? Care sunt mentorii tăi?


În primul rând părinţii mei reprezintă un model pentru mine, ei m-au format şi ei m-au împins şi m-au încurajat să fac ceea ce iubesc şi ceea ce cred eu că mă reprezintă. Faptul că mi-au lăsat libertatea asta, m-a ajutat pe mine să devin cea care sunt acum şi sunt mândră de asta. Am şi modele pe care nu trebuie să le urmez dar de la care am învăţat de asemenea foarte multe, dar nu am să vorbesc despre asta (râde).


Adevărul este că eu nu prea am modele în viaţă, îmi place să merg pe calea mea şi sunt foarte obsedată de originalitate si personalitate, dar asta nu înseamnă că nu accept critici sau sfaturi ce mă ajută să mă formez. În schimb am un mentor şi în acelaşi timp prieten, domnul profesor Mihai Cochinescu, care îmi este şi profesor pe lângă toate astea. Acum doi ani când într-un final textele mele au ajuns în mâna cuiva care se pricepe, am pus şi bazele prieteniei ăsteia, iar de atunci domn' profesor e devenit mentorul meu şi a rămas prietenul meu foarte bun.

 

Ce filme vezi? Ce cărţi citeşti? Îţi place muzica? (ce fel de muzică)?


Îmi plac filmele psihologice şi, normal, comediile romantice.

 

Normal?


Da, am 18 ani şi am şi prietene, deci comediile romantice sunt perfecte în serile petrecute ca fetele, cu un castron de popcorn şi o sticlă de cola în faţa televizorului. Îmi plac filmele bune şi cele care reuşesc să mă marcheze. Citesc cărţi care mi se recomandă de obicei de domn' profesor sau de tata, care mă ajută la dezvoltarea culturii generale şi, normal, la ce scriu. Îmi plac şi jucăricile, genul de cărţi din colecţia Chiclit pe care le citesc într-o seară ca să îmi meargă bine a doua zi, pentru că au umor şi sunt drăguţe. Uoaaaaaa!..., cu muzica e mai complicat, nu pot să răspund concret la întrebarea asta pentru că eu sunt o fire foarte flexibilă chiar şi atunci când vine vorba de muzică.
Aş putea să zic că ascult alt fel de muzică faţă de majoritatea generaţiei mele. Îmi place muzica veche, îmi place muzica de Bucureşti veche, îmi place jazz-ul, îmi place chillout-ul, îmi place muzica foarte mult în general, muzica bună şi cea care mă ajută să scriu şi să mă transpun în fel şi fel de poveşti şi scenarii. Muzica aceea care îmi sporeşte imaginaţia. Eu însămi îmi trăiesc viaţa pe muzică, fiecare sentiment, fiecare senzaţie, fiecare eveniment, fiecare om, pentru mine are muzica lui, iar eu trăiesc prin muzica asta.

 

Ce înseamnă internetul pentru tine?


Este util până la un anumit punct. Este util pentru informaţii, dar extrem de dăunător pentru oameni în general. Am fost şi eu dependentă de net la început, când de-abia îl descoperisem şi când încă nu realizam ce zace în jurul meu şi câte am de explorat şi de experimentat "live”. Folosesc interentul, normal, e necesar, dar nu-mi bazez viaţa pe el şi în niciun caz nu ăi dăruiesc timpul meu liber.

 

Cum ai defini generaţia ta? Te simţi "aparţinând" din plin generaţiei tale? Dacă nu, în ce epocă te-ai vedea trăind?


N-aş vrea să dau o definiţie, nu vreau să fiu prea dură şi nici să nu fiu luată drept vreo mironosiţă. Îmi accept generaţia, pentru că îmi găsesc oameni cu care sunt compatibilă, mai rar ce-i drept, dar nu îmi pierd speranţa, încă mai există persoane de vârsta mea care au şi altceva în cap în afară de internet, tv, cluburi, muzică proastă, statul degeaba şi ignoranţa.


Nu, sincer nu mă simt "aparţinând” generaţiei mele, dar nici nu ştiu dacă m-aş fi integrat în alta, sau poate mi-ar fi fost bine pe vremea alor mei, chiar daca erau privaţi de toate informaţiile de care noi dispunem acum, erau mai fericiţi şi mai sinceri. Nu erau atât de înrăiţi şi atât de superficiali ca acum. Dar, cum spuneam, mă mulţumesc cu generaţia asta, pentru că nu sunt lipsită de speranţă în ceea ce priveşte calitatea unora care încă mai bântuie prin marea asta de prostie, silă şi lene.

 

Ce reprezintă expoziţia ta de la Teatrul "Toma Caragiu” din Ploieşti?

 


În primul rând, e a doua mare realizare a mea. În al doilea, e un alt mod prin care încerc să mă cunosc şi să mă înţeleg şi în al treilea, e un fel de a lăsa oamenii să mă critice, pentru ca să mă pot ridica mai sus decât sunt acum. Sunt foarte mândră de ce am facut şi ştiu că am avut şi foarte mult curaj să fac o asemenea expoziţie "autoportret”, pentru că ar fi putut pica foarte uşor în latura aia de superficialitate, asta doar dacă oamenii care o vor critica nu vor da atenţie personajelor din fotografii ci "tipei” care apare în fiecare fotografie, doar altfel machiată şi îmbrăcată.

 

Care dintre arte te defineşte? Ce vei face mai departe? Ce îţi doreşti să devii?


Voi face literatură, clar! Mai departe vreau să dau admitere la facultate tot la arte plastice, la Bucureşti, la secţia de pictură decorativă, dar asta va fi doar debutul meu în viaţa de studentă, am planuri mai solide în ceea ce priveşte jurnalismul, asta vreau să fac într-un final. Vreau să ajung să scriu la o revistă faină, să am articolul meu şi poza mea mică în colţul din stanga sus al paginii şi să am, normal, libertatea de a scrie despre tot ce îmi vrea inima.

 

Back To Top