Gândurile despre poetul ploieştean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955 - m. 19 oct. 2005) şi despre sinuciderea lui sunt incomode şi neclare chiar şi atunci sau poate mai ales atunci când suntem îndemnaţi să-i citim scrierile neapărat în nota gestului său final şi tragic. În fapt, aceste consideraţii au în vedere poetul, mai precis, poeziile sale. Aceste poezii sunt astăzi destinul poetului Ion Stratan. Cuvintele scrise de el vor rămâne sau vor fi date uitării. Moartea şi viaţa asta/ moarte înceată („Moarte înceată”, din volumul „Spălarea Apei”, Editura Eminescu) sunt cuvinte prin care unora li se relevă natura surprinzătoare, mereu, a premoniţiei. Astfel, actul sinuciderii devine detaşat şi observabil ca precizare a vieţii poetului sau neant ce împiedică prin el însuşi inclusiv mirarea.
Are Moarte înceată, de pildă, în vedere sinuciderea poetului? Este acesta un poem premonitoriu? Sau poate acest poem dă seama pentru sinucidere în general?
Poetul, fireşte, în gândirea lui atotcuprinzătoare despre cer şi pământ, în măsura în care se înalţă smerindu-se, lucrător al cuvântului în faţa adevărului fiind, prevede inclusiv această problemă. Dar maniera artistului ca aplecare asupra omenescului vizează moartea însăşi, după cum experimentează şi trăieşte pentru a tăinui şi pentru a expune propria viaţă. Cu alte cuvinte, chiar şi atunci când scrie despre moarte poetul poate avea intuiţia, premoniţia şi trăirea morţii, mai cu seamă a propriei sale morţi.
Sinuciderea, văzută comun sau predictibilă şi premonitorie, ce fel de consecinţe are asupra destinului, mai cu seamă dacă e vorba de un poet? Şi orice fel de caracter ar avea nu este sinuciderea acelaşi act indefinibil, aceeaşi grijă şi provocare a filosofiei, a credinţei şi a conştiinţei, şi astfel, poate de prea multe ori, considerată o soluţie? De aceea, probabil, poetul şi poezia evocând moartea şi alegând sinuciderea adâncesc şi mai mult paradoxul propriei vieţi. Şi poate tocmai de aceea devenim mai atenţi atunci când un poet şi nu un altfel de om alege să se sinucidă.
Aşa încât, prin ascunsul ei şi a morţii însăşi, sinuciderea poetului şi provocarea noastră la adresa acestui act iniţiază păreri. Unele inevitabile, cum ar fi aceea că sinuciderea este un act de libertate al vieţii şi operei artistului.
Sau poate vorbim aici despre o prefigurare a morţii obiective a artei în care lumea ar fi/să scrijelim tăcere (s.a) („Grădina Icoanei”).
2.
Poate fi explicată, printr-un gest tragic, moartea obiectivă a poeziei? Întrebarea pusă aici invocă o cronologie a incertitudinii prin însăşi incertutudinea sinuciderii, câtă vreme moartea poeziei prin sinuciderea creatorului este fie împlinită deja, fie aşteaptă împlinirea într-un viitor de asemenea incert. Ce vrea să spună această speculaţie, hazardată în aceeaşi măsură în care este şi vehiculată, cel puţin de la Hegel încoace, este că, oricum ar sta lucrurile, dificultatea de a pătrunde sensul sinuciderii prevede inclusiv hazardul premoniţiilor regăsite în scris.
Sinuciderea este un act răscolitor. Sinuciderea este un act secret şi implică eforturi considerabile pentru a fi evitat sau ignorat. Şi de aceea inclusiv determinarea particularităţii unei sinucideri poate fi dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. În orice abordare legată de sinucidere, cuvintele intră într-un anume derapaj, cu atât mai mult cu cât, revenind la Ion Stratan, nu avem nicio certitudine asupra premoniţiei morţii sale, câtă vreme moartea în sine este tratată de poet cu aceeaşi cădere artistică cu care se apropie de omenesc (Vezi poemul Kamenată, „Celebra specie umană”, editura Helion). Sinuciderea, chiar tratată artistic, nu rămâne oare în aceeaşi indeterminare a morţii, pe care arta, ea însăşi supusă unei sumbre predestinaţii, nu poate avea decât cel mult pretenţia s-o amintească?
Dacă totuşi credem că unele poezii ale lui Ion Stratan nu sunt decât o premoniţie, iar poetul reprezintă nelămurirea pe care orice sinucidere o provoacă, nu înseamnă că în scrierile lui găsim mai curând claritatea artistică practicată de poet la limita incertitudinii?
Putem oare să ne lămurim asupra acestei clarificări la limita incertitudinii sub care ni se relevă sinuciderea poetului?
Dacă excludem dimensiunea creştină supusă doar legii prin care poetul şi-a primit botezul, atunci putem considera demersul nostru ca o privire asupra claritatăţii unui înţeles asupra lumii ca rezultat al vieţii şi operei poetului şi nu neapărat al unei premoniţii.
Care este specificul acestei clarităţii sau limpezimi a privirii poetului practicată de el până la sinucidere?
3.
Ion Stratan s-a dedicat cu toată fiinţa lui eternei îndreptări a cuvintelor către ele însele. În fapt e vorba despre a avea cuvintele mereu pregătite în vederea neobişnuitului şi a surprizei pe care poetul şi cei din jurul său le exersau atingând, în realitate, anumite grade de conştienţă asupra vorbirii şi a limbii. Debordând întotdeauna, această acţiune lingvistică inevitabil lua forma unui joc ce descria prin irepetabile şi nenumărabile combinaţii lumea însăşi, cu o precizie înfricoşătoare şi tentantă pentru că putea să creeze dependenţă de libertatea, irespirabilă uneori, a aerului înălţimilor subtilităţilor de limbă a căror spontaneitate frizează creaţia din nimic ori insistenta, până la epuizare a subiectului şi a lumii, oglindire de sine (Hermes). Jocul cu cuvintele surprinde mai ales atunci când spiritul este perfect igienizat de o cultură asimilată stratosferic ce poate descrie razant tristeţea laxă a lumii şi a traiului în cetate, prefăcutul tău interes ori patriotismul irecuperabil, în ansamblu, celebritatea speciei omeneşti. Dar jocul rostogoleşte timpul şi temeri ascunse ajung filigran iar inima o Grecie zdrenţuită într-o mare de sânge (Implozia), în vreme ce poetul singur constată că a dat prea mult Cezarului (In hoc signo vinces).
Cred că aşa începe luciditatea sau gândul clar al sinuciderii nu neapărat prezis ci mereu clar, pe viu, şi nu într-un gest neanunţat, inexistent şi totuşi succesiv, de care vom afla. Dar jocul întru şi din cuvintele limbii materne reclamă o siguranţă perfectă, până la tăcerea pe care poetul vrea s-o impună poeziei, cu care tot după bunul său plac, asigurat deja, nu mai vrea să se joace. Nici cu cuvintele şi nici cu literele poeziei, chiar dacă micile litere "o” îi transformă plămânii în aripi.
Pentru că el, poetul, vrea să se ştie într-o deplină siguranţă în lume, la fel de maternă ca limba, dar pe care nu o poate primi decât de la buna lui mamă. Lângă mama sa el află prezentul din urmă, mereu recuperat pentru joc, poate şi pentru alint, altfel n-ar putea spune, el, un jucător, cu atâta seninătate, şi uite-mă pe mine, prin care trece timpul de la origini până în/prezent (A patra toamnă). Chiar titlul acestui poem sugerează clarificarea prin succesiune, începutul limpezimii impus de agravarea jocului cu cuvinte pe care numai poezia se mai încumetă să-l fixeze. Lumii reale îi scapă acest joc atunci când este cuprinsă, sub forma ivirii timpului, ca un ţipăt de copil în craniul unei case (Legenda zilei).
Aşadar jocul tăinuieşte această ivire. Faptul, de cele mai multe ori, este ignorat. Cei mai atenţi, cu de la sine putere atenţi în realitate, ignoră jocul însuşi. Apoi constată sec mişcarea acelor de ceasornic. Jucătorul cu cuvinte este mai încorsetat în luciditatea lui şi de aceea mai greu de descris, pentru că el este cititorul şi deţinătorul de cuvinte. Iar moartea e un calambur din care înţelesul, sinuciderea şi timpul se pot ivi. (continuare şi sfârşit în numarul viitor)