(...) nu sunt mai mult decât inima mea
cea făcută să bată, cea făcută să stea.
Eu
moartea mă vorbeşte de
rău...
Ion Stratan
Ion Stratan nu mai este.
Vestea morţii sale năprasnice i-a amuţit pe toţi, prietenii şi neprietenii săi.
În miezul de februarie al anului 2005, la doar cîteva zile după dispariţia fulgerătoare a unui alt drag prieten, poetul Ioan Flora, mă întrebam dacă la acea Cină de Taină a Poeţilor, încă mai sunt locuri goale. Dar nici în ruptul capului nu-mi puteam închipui că dragul nostru Nino avea să vină atât de grăbit să se aşeze lîngă Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dan David, Cristian Popescu, Călin Angelescu, Mariana Marin, Ioan Flora...
Inexplicabilă graba sa dar cu mult mai de neînţeles îmi pare în aceste clipe drumul pe care şi l-a ales pentru a ajunge alături de bunii săi prieteni întru poezie. El, paradoxalul, s-a întrecut pe sine, oferindu-ne ca într-un final apoteotic de spectacol, gestul ultim, disperat şi tragic, cu care şi-a curmat existenţa, la doar câteva zile după moartea blândei sale mame şi la alte câteva zile după ce rotunjise 50 de ani. Nu înainte de a mai grafia şovăielnic, pe un petec de hîrtie, un singur rând: VIAŢA ASTA NU-I DECÂT UN CIRC.
Scriam textul Acasa poetului în urmă cu zece ani, tot într-un prag de octombrie, la puţină vreme după ce prietenul meu Nino părăsise Bucureştiul - cel mai mare oraş de provincie al ţării, cum atât de mult îi place să spună lui Traian T. Coşvei - pentru a se stabili defintiv la Ploieşti, oraşul său de adopţie, pe care-l iubea nespus. Ne revedeam atunci, după câţiva ani - nu mulţi - în care întâlnirile ne fuseseră sporadice şi fulgurante, pentru că drumurile vieţilor noastre ne călătoreau, nu fără motiv, în direcţii preponderent divergente, în căutarea propriilor noastre himere.
I-am telefonat la Bucureşti şi l-am invitat împreună cu prietenul său, poetul Ioan Vieru, să-şi întâlnească vechii cunoscuţi, prietenii şi cititorii, în sala de lectură ,,Nichita Stănescu" a bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploieşti, loc mult drag inimii sale. Era o splendidă zi într-un miez de martie al anului 1998, în care Nino a dat strălucire unei întîlniri nepereche, care pentru cei de faţă (în marea lor majoritate prieteni vechi de-ai săi), avea să se transforme într-un moment de neuitat. În final, cu generozitatea-i binecunoscută, Nino a oferit tuturor celor prezenţi cîte un exemplar din cel mai recent volum al său, Mai mult ca moartea (apărut cu un an înainte la editura botoşăneană „Axa”), pe care a aşternut din belşug, dedicaţii şi autografe.
Revenise acasă, se simţea extrem de bine, era fericit, părea a fi un copil căruia, în sfârşit, i se cumpărase jucăria mult dorită. De altfel, acasa sa, Ploieştiul, se afla în chiar centrul de greutate al inimii sale.
Ploieştiul era oraşul în care, aşa cum deseori îmi spunea în lungile noastre ceasuri de taină - de zi ori de noapte - petrecute întotdeauna doar la plăpînda lumină a gîndului, îşi vieţuise cei mai frumoşi ani şi-şi scrisese cărţile lui cele mai dragi, în care-şi plăsmuise acea miraculoasă lume de cuvinte. Oraşul în care a iubit şi oraşul în care, obosit parcă de atîta viaţă, a murit.
Dar mai cu seamă, oraşul în care (premonitoriu, parcă...) scria: Nu mai ştiu. Nu mai ştiu./ M-au pus în sicriu. Eram viu./ Amîndoi / Pierdusem pe Dumnezeu./ El privea prin orbita mirată / A craniului meu.// N-am sculptat. N-am pictat / Am iubit. / M-a uitat. M-a murit.
Chiar dacă trupu-i cel de oase şi carne i se va odihni în alt loc, Nino va continua să trăiască aici, printre dragii lui ploieşteni, la fel de viu, risipit cîte puţin în noi, adică în toţi aceia care l-am cunoscut şi iubit. În rest, Bătrîne Urs, peste vremurile trecute şi cele ce vor fi să vină, se va aşterne doar pulberea cu sclipiri diamantine a versurilor tale:
(...) pelticii
Piticii, miticii tăcură. O, tu seară
dură din cenuşile de mai an
Tu, curgere luminoasă a vremii
în o mie de stele, steluţe
Aplecaţi cu privirea de rouă
Cînd sufletul se taie-n două
în timpul dus şi în timpul ce vine
Unii beau, alţii nasc, alţii
Pur şi simplu păşteau şi ne pasc
Va fi o moarte fără viaţă
Şi o seară fără dimineaţă
(...)
Cine a fost
Întîi, viul sau mortul?
Întreabă-mă după ce părăsim
Cortul.