Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Categorie: APH Cultural

La 15 ianuarie, cu prilejul aniversării Mihai Eminescu (160 de ani de la naşterea poetului), prof. Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, şi o delegaţie a Consiliului Judeţean a trecut Prutul, oprindu-se la Cimişlia, „capitala” raionului cu acelaţi nume, unde, în urmă cu opt ani, a fost înfiinţată o filială (un „pui”- cum îi place să spună profesorului) a Bibliotecii Judeţene, care a oferit aproape 200 de cărţi bibliotecii orăşeneşti din Cimişlia, precum şi o ediţie integrală cu CD din facsimilele Eminescu bibliotecii Liceului „Mihai Eminescu” din localitate. În interviul următor, prof. Nicolae Boaru ne va vorbi despre impresiile sale de călătorie şi despre folosul cultural al acestei deplasări.



Iubesc teatrele, parcurile şi bulevardele. Cernăuţiului şi Chişinăului

 

Reporter: Domnule profesor, cine v-a ordonat, iarăşi, să treceţi Prutul?

 

Nicolae Boaru: Îmi sunt foarte dragi moldovenii noştri de dincolo de Prut sau de Putna. Adică, aceia care au fost prinşi de Ohrana ţaristă şi de arbitrarul ticălos al unui creion bont, dus nemilos pe hartă, care a răşluit câteva zeci de kilometri din Nordul Bucovinei. Înainte de a vă „da samă” de călătoria mea cu folos sufletesc la Cimişlia, pentru sărbătorirea lui Mihai Eminescu, îmi exprim nădejdea că vreodată, cine ştie când, două oraşe, colinare, splendide ca aşezare, istorie, cultură şi... natură – Chişinăul şi Cernăuţiul – vor face parte din geografia citadină românească. Te-oi mândri cu Calafatul, cu Mizilul, cu Agigea, dar Cernăuţiul eminescian, cu insignele lui impunătoare de cultură – teatru, operă, bibliotecă – şi Chişinăul, cu bulevardele lui largi, bornate de platani seculari, cu parcurile lui ample, cu teatrele şi pieţele policrome pot intra în competiţie câştigătoare chiar şi cu Bucureştiul atâtor mahalale cu lustru fals.

 

 „Unionistul” diplomat

 

R: „Hai să dăm mână cu mână”... şi să secăm Prutul, cu grăbire, dintr-o sorbire...

 

N.B.: Da, sunt „unionist” şi pace! Adică nu prin răzbel sau „manu militari” să redobândim minunatele vetre vechi de cultură strălucit românească, ci printr-o diplomaţie fină, pentru exercitarea căreia până acum, vinovat sau nu, n-am avut energia morală şi vrerea patriotică de a o utiliza.

 

De ce merg mereu în Moldova transpruteană şi cea de dincolo de Putna? În primul rând, pentru a dona cărţi filialei noastre din Cimişlia. Oraşul este înfrăţit cu Ploieştiul, iar raionul cu judeţul nostru. Schimburile culturale, din învăţământ şi chiar economice au fost numeroase, constatabile şi în efectul bun pentru viaţa culturală şi consilierea sau orientarea economică a raionului din Moldova de dincolo.

 

Biblioteca fără nume şi limba secundă

 

R: Cum se prezenta situaţia în zonă înaintea „debarcării” dvs.?

 

N.B.: Noi am găsit o bibliotecă orăşenească fără nume (sau Biblioteca Oraşului Cimişlia), scrisă moldoveneşte, adică cu chirilice (!), cu 30 000 de cărţi, dintre care doar 400 (!) erau în limba română, 18 000 erau cu caractere chirilice, conţinut românesc şi grafie slavă, restul de 10-12 000 fiind în rusă. N-ar fi o nenorocire – dimpotrivă – să ştii o limbă străină şi să cunoşti prin ea clasicii literaturii aceleia. Numai că „limba” nu era străină, ci cea de stat şi obligatorie, iar limba română era secundă. Şi nu era română. Intra în enormitatea, grotescă şi jignitoare, a limbii (”nici graiului măcar”) moldoveneşti. Şi datorită nouă, astăzi situaţia stă exact la antipod. Mai că aş dori ca tinerii să citească şi puţin Dostoievski sau Tolstoi în limba rusă!

 

Circuitul culturii în natură

 

R: I-aţi dat un nume bibliotecii?

 

N.B.: Am reuşit să impunem numele bibliotecii (Biblioteca Orăşenească „Nicolae Iorga”), să creăm o sală întreagă ca filială a Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” din Ploieşti şi să asigurăm cu carte, multe cărţi, circuitul „culturii în natură”.

 

Cărţile, ca ţigările sau alcoolul

 

R: Eu n-am trecut Prutul până acum. Dvs. l-aţi trecut uşor? Cred că-l puteţi trece înot, acum, după atâtea traversări... Dar mai sunt şi vameşii. Ei ce zic? Simt româneşte?

 

N.B.:  Mergând noi de cel puţin de trei-patru ori pe an cu câte două-trei sute de cărţi pe puţin de fiecare dată, ne-am bucurat nu numai că n-am mai avut probleme la vamă (unde ni se cer de către vameşi şi cărţi pentru ei, de parcă ar fi ţigări sau alcool), dar şi să vedem cum creşte cu mii de cărţi fondul bibliotecii. Iar alte constatări bune vin dinspre evidenţa că, vorbindu-se din ce în ce mai mult româneşte (mai sunt şi uscături, răi, care refuzând rusa zic că aleg „moldoviţa”), sunt căutate cărţi româneşti.

 

Româna, „moldoviţa” şi engleza

 

R: Este de presupus că există şi o cerere de carte vizând anumite interese culturale imediate. Cerere de care trebuie să ţineţi seama în alcătuirea donaţiilor. În ce măsură reuşiţi să faceţi faţă solicitărilor?

 

N.B.: Un afluent serios al cererii îl reprezintă programa şcolară, unde sunt studiaţi clasicii literaturii române, obiectul principal al solicitării miilor de elevi şi deci al grijii noastre în alcătuirea donaţiilor. „Răspunsul” nostru este prompt, de fiecare dată. Paradoxal, generaţiile june nu mai pot fi bănuite de cunoaşterea preponderent (exclusivă nici atât) a limbii ruse. Ei ştiu şi vorbesc limba română (unii numind-o... „moldoviţa”) şi engleza. Orientarea e netă. Vectorul este cert spre România şi UE, în niciun caz spre Moscova sau comunism. Aşa se explică multe, începând cu votul lor, dar şi cu vicleana nediscutare, de către edecurile politicii româneşti, a atitudinii net şi inclement anticomuniste a lor.

 

Noi şi ei

 

R: Riscaţi o comparaţie între românii de aici şi cei de dincolo de Prut?

 

N:B.: Priviţi-i! În unele cazuri ei ne dau lecţii: de patriotism, de unionism (pentru ei sunt acelaşi lucru, patria înseamnă uniune), de respingere, de facto şi de jure, a sechelelor şi marionetelor comuniste. Noi nu avem curajul, răbdarea, memoria, civismul, obiectivitatea, interesul de a disocia şi de a releva valenţele democraţiei de mizeria (vorba cuiva) utopiei totalitare comuniste. Noi suntem mai culţi – nu-i aşa? -, mai duşi în lume, mai diplomaţi; moldovenii noştri dragi, năpăstuiţi şi cam părăsiţi, sunt înapoiaţi, sentimentali (neraţionali), mai provinciali...

 

Investitură spirituală şi nobleţe identitară

 

R: Una peste alta, vă declaraţi satisfăcut de rezultatul incursiunilor dvs. dincolo de Prut şi Putna?

 

N.B.: Foarte. De aceea, cu puţină, insidioasă tendenţiozitate, includ obligatoriu în donaţie lucrări de istorie contemporană şi modernă românească şi universală, apărute în ultimii ani, adică negrevate de ipoteci şi mărci ideologice, sporesc numărul titlurilor care strâng între două coperte dezbateri contemporane, probleme de comunicare modernă, lucrări de sociologie şi politologie, băştinaţe sau traduse. Din punctul acesta de vedere şi deloc inconştient donaţia mea poate fi judecată şi ca un infim aport la desluşirea ideologică a cetăţenilor de acolo, la instruirea tineretului în cele mai importante şi limpezitoare dezbateri contemporane privind stânga-dreapta, la îmbogăţirea sistemului lor referenţial. Aceasta nu înseamnă că prioritare nu-mi sunt şi chestiunile - noastre, cele ale intelectualilor români - de suflet. Dicţionare, enciclopedii, ediţii ale limbii române, superbe sau acurate din clasicii noştri cele mai de neocolit sau de invocat în creşterea pe dinăuntru, întru adevăr şi lumină, a adolescentului şi tânărului care merită investitura spirituală şi nobleţea identitară.

 

Titu Maiorescu, ignoratul

 

R: Când veţi mai merge acolo şi cu ce prilej?

 

N.B.: Sper să particip (sunt invitat) şi la cinstirea memoriei marelui poet Grigore Vieru  (14 februarie) şi la aniversarea a 170 de ani a lui... Titu Maiorescu. Uitaţi de ce îmi sunt dragi basarabenii noştri, printre altele: au ei această anacronică... provincială slăbiciune, care e în fond vibraţia unui suflet înalt sentimental, spre poezie, spre orfismul marilor cântăreţi ai cuvântului. Cât despre cinstirea lui Maiorescu... Putem să numărăm pe degete marile licee din ţară şi alte instituţii care vor catadicsi să-l amintească, nu să-l celebreze pe întemeietorul „instituţiei” spiritului critic la români. Moldovenii noştri o fac fără sentimentul niciunei obligaţii. Au şi aşa atâtea griji şi ”atâta jale-n casă”. Dar au şi dragul acela de viaţă, nădejdea creştinească, cultul pentru eroii neamului (Ştefan), omagiul resimţit ca un catalizator interior pentru creatorii folclorici sau culţi.

 

 

Back To Top