Andreea Glonţ: Domnule Ion Stratan, vă cer îngăduinţa să începem înşiruirea noastră de idei de la Nichita Stănescu. El spunea despre Eminescu: „partea lui de trup sunt cuvintele”. Ce este, în fond, cuvântul şi, implicit, ce este arta în viziunea dumneavoastră?
Ion Stratan: Într-o tabletă pe care am scris-o de curând, am spus că spiritualitatea - ceea ce noi împărtăşim cu bună credinţă din ce e bun, curat, sporitor, frumos şi sincer - şi cuvintele, la rândul lor, - sunt creaţia lui Dumnezeu. Noi nu avem a ne „semeţi” prea grozav - noi, poeţii, mai ales - în faţa faptului că că mişcăm nişte cuvinte în înţeles, pentru că o mare parte din lucrurile4 şi structurile lumii sunt dăruite, suntîntr-un exerciţiu ascetic şide căutare revelat. Aşadar, cuvântul, după părere mea, este aproape prescris în conştiinţa noastră. Noi facem aliteraţii, metafore, jocuri de cuvinte sau efecte sonore, însă cuvântul, în culoarea lui profundă, este revelat - fără a ne gândi la toată gama retorică d alăturări ale cuvântului. Exustă o entitate supremă, din care, în momentele de graşie - cum spunea Blaga - se coboară către noi, muritorii, o fulguraţie a unui cuvânt potrivit, a unui epitet fericit sau a unei metafore norocoase. Deci, cuvântul este „epifanie”, după cum spunea Mircea Eliade; este forma unei puteri, a unui „dincolo”, a unui necunoscut, intuit d enoi cât se poate, din toate vagile noastre senzorialităţi şi gândit cu creierul, care el însuşi este o mică încăpere unde fulgerul cuvântului norocos sparge lacătul şi lasă să iasă din „cutia Pandorei” o metaforă mult aşteptată.
A.G.: Consideraţi că artistul este un „mod” de a lega universul nostru de universul despre care spuneţi că este revelat?
I.S.: Da. „Religie” înseamnă „ a relega”... Cuvântul - în putinţa în care o poezie este reuşită ori un cor religios sau de muzică cultă reuşeşte să înalţe chiar prin cântecul cel dăruit din cuvinte - aparţine religiei... aparţine religiei ca şi rugăciunea, ca şi smerenia, ca şi restriştea şi austeritatea interioară, ca şi morala. Cuvântul care releagă - dci, pune bazele religiei - este de natură sacră.
A.G.: ... „La început a fost cuvântul”, cum stă scris la Geneză... Arta - mă refer nu numai al poezie, prin cuvânt, ci şi la sunet, culoare, şi exprimarea grafică - are rolul de a „relega” oamenii?
I.S.: O parte are rolul de a relega, o parte de a revela frumosul din experienţă - în pictură, de exemplu -, o parte are rolul de a experimenta şi o parte - mă refer la muzica şi pictura sacră - are rolul de a lega universul vizibil de marile forţe necreate, după cum spunea Sfântul vasile cel Mare: „seminţele care nu s-au aruncat încă şi în care zace uriaşa germinaţie a ceea ce se cheamă lume”. Ceea ce numim „lume” nu este o sumă geografică de hărţi... este un relief interior... este vârful, piscul sau prăpastia sufletului, este puterea de a înţelege ceva sau cuvântul lipit de un fulg de la năpdirea îngerilor înspre pământ. Nu înseamnă că neg liberul arbitru. Nu consider omul - folosesc o metaforă cm dură - un „robot divin”, însă îi consider pe artişti nişte oameni care releagă prin exerciţiu, asceză, restrişte şi studiu - nu ştiu în ce măsură „homo religiosus” în sensul lui Eliade, dar, în mod sigur, nişte oameni care, cu puterile lor leagă cele văzute de cele nevăzute.
A.G.: Se spune că artiştii se închid în sine... fac aceasta pentru a ne da adevărul?
I.S.: Se spune că se închid în sine. Fiind artişti, ei sunt creaţi pentru ceilalţi. Prin însăsşi existenţa creaţiilor - chiar dacă nu vrei să le expui, le îngropi sau le arzi - un ceva din celălalt te percepe ca atare... ca artist. Artistul, închistatul, izolatul, nemulţumitul de lume, perfecţionistul sau, pur şi simplu, însinguratul, este un om care face toate aceste etape de asceză pentru ca să poată sărui lumii mai bine şi mai mult. Rodin se închidea în atelierul său, Brâncuşi nu primea pe nimeni cu săptămânile, muzicieni nu voiau să asculte nici un sunet străin datorită concetrării sufleteşti - toate aceste lucruri sunt făcute într-o dialectică interior - exteior, pe care încearcă să o stabilească atât condişia umană (prin asaltul cosmosului, din interior, şi a pământului, din exterior), cât şi psihologia, prin expresia a ceea ce gândeşte omul, atât cât poate comunicarea arăta. Această comunicare este făcută într-un regim de urgenţă, din cauza lumii în care trăim - excesiv de violentă, subiectivă, împărţită în foruri clare de interese, impermeabilă la concesi ideologiilor, războinică şi răzbunătoare... Conexiunile lumii noastre au un regim de bilet aruncat într-o sticlă în spumele oceanului de pe o insulă însingurată. Starea generală de nemulţumire şi grijă e un semn că situaţia de urgenţă a urcat spre situaţia noastră normală. Nu ne îndreptăm spre o zodie - cum se gândeşte, adeseori, apocaliptic... Să dau un exemplu de ceînseamnă schimbarea regimului contemplativităţii care devine mult mai căutătoare: colecţia mea de timbre- acum o revăd sub schema noilor întâmplări... muzee care sau mutat, colonii care s-au destrămat... E o lume în schimbare până şi într-un registru de filatelir, care pare cel mai static.
A.G.: Înţeleg că arta este o formă de sacralitate prin care ne apărăm de profan...
I.S.: Da. Şi nu numai de profan, ci de malefic... ne apărăm de malefic. Malraux spunea că „secolul XXI va fa religios sau nu va fi deloc”. Iată că s-a ajuns ca secolul nostri să fie sub zodia supravieţuirii.
A.G.: Aţi amintit de Malraux - tot el spunea că „omul se aseamănă cu durerea care îl macină”. V-aş întreba dacă, din perspectiva artistului, arta poate fi considerată o durere. Cum vă definiţi prin arta şi poezia dumneavoastră?
I.S.: Da, arta este durere, pentru că durerea este conştiinţă de sine. Când eşti rănit, iei cunoştiină de tine însuţi - sunt eu, cel rănit... Eu am un tip de durere care, personal, ţine de scăderea interesului pentru poezie... Am putea considera că poezia a fost o formă strict particulară - aşa cum gavotta a fost caracteristică unei perioade şi apoi a apărut un altfel de muzică; e posibil ca poezia să fi fost un tip special de „muzică”, cre să nu poată merge mai departe... este posibil... şi acest fapt porneşte de la schimbarea sufletului într-un suflet volatil, veratil şi pragmatic, până la un mister al faptului că tranzitivitatea cuvântului, puterea lui de comunicare, nu este suficient de mare în poezie cum este chiar în proză. Eu cred că poezia se află într-un impas sau, mai precis, la o răscruce. Aici subliniez un paradox: învăţăm româna pe Eminescu, Coşbuc, Labiş sau Nichita Stănescu, dar când învăţăm să orbim româneşte...
A.G.: ... uităm de rostul scrisului lor... Ne-am reîntors la Nichita. Ce amintiri aveţi despre el?
I.S.: Eu am foarte multe amintiri. Le pomenesc uneori: plimbările lui la Viena, când a umplut cu garoafe centrul oraşului, întâmplarea de la Struga, când s-a întors cu spatele şi lumea a crezut că îi e rău, dr el a spus că vrea să i se vadă aripile crescând, întâlnirea de la Londra, unde un mare poet i-a zis: „Haide cu mine, că eşti poet. Te-am mirosit.” şi multe... şi multe... Dar, cu timpul, prin lecturi repetate din opera lui Nichita, faţă de el, Nichita, dragul, îmi apare acum un sentiment de respect (îmi aduc aminte cât de greu ne era înainte să ne despărţim). Când aud numele „Nichita” - urmărind imapctul operei, selectivitatea celor care se apropie de opere, modul în care Nichita este dus mai departe - îmi apare un respect pentru cel care îmi spunea „Ce păr ai, bătrâne!”. Văd numai tabloul general al unui mare poet, al unui spirit care respiră poezie prin fiecare por şi care îmi impune un respect deosebit, cunoscând şi eu, acum, o paret din greutăţile vieţii de artist, pe care el le trăise atunci. E paradoxal pentru o legătură care a început pur afectiv; ne-am agăţat unul de altul la marginea vieţii - eu neputând debuta, el fiind foarte disputat pe criterii ideologice... şi acum , când Nichita nu mai este, odată cu imaginea sicriului în care mama lui a pus flori, îmi apare ca un om demn de foarte mult respect. Pe Nichita nul mai văd vesel, în cămaşa lui militară, cu un zâmbet amar în colţul gurii, îl văd aproape ca pe cel din monumente, deşi îl cunosc... În ultimii patru ani am încercat să-i îndulcesc singurătatea şi el mi-a oferit cele mai frumoase dedicaţii şi m-a onorat cu prietenia cele mai frumoase dedicaţii şi m-a onorat cu prietenia lui. Acum mă gândesc la Nichita aşa cum mă gândesc la puţină lume: Brâncuşi, Sorin Dumitrescu sau prietenul meu, Traian T. Coşovei.
A.G.: În final, mulţumindu-vă, vă rog să adresaţi un cuvânt - ca să rămânem tot întru cuvinte - celor care vor citi acestea.
I.S.: Tinerilor le doresc să nu rămână în faţa calculatorului, să nu uite că limba română este foarte importantă (nuanţarea unor termeni în momentul în care te adresezi cuiva te aşează înt-un anumit regim al cugetării şi al demnităţii). Dacă vom folosi cuvinte cât mai nuanţate, vom îmbogăţi lumea noastră, a afectivităţii şi a artei.
22 februarie 2005
apărut în „Conexiuni”, nr. 1, martie 2005