Categorie: APH Cultural

În prologul lucrării sale „Tragedia antică”, Guy Rachet nota: „Trăsătura dominantă a tragediei apare în această dualitate individ – forţe colective, Stat, credinţe religioase impuse de o societate anume indivizilor care fac parte din ea. Iar în această luptă, care este într-o anumită măsură esenţa tragediei, se întâmplă ca Statul, forţele oarbe, să învingă; se poate întâmpla şi invers, omul, eroul, ieşind atunci învingător din luptă”. Autorul atrăgea în continuare atenţia că trebuie evitată „o confuzie care se produce adesea mult prea uşor datorită faptului că există tendinţe de a proiecta pe fundalul sufletului antic propriul nostru eu, cu concepţiile moştenite de la peste o mie de ani de creştinism şi cîteva secole de raţionalism”. Întrebarea căreia căuta să-i găsească răspuns Rachet era: Cine oare ar vrea, în epoca noastră, cine oare ar putea să-şi făurească un suflet antic? Dar atunci cum trebuie citite marile tragedii?



Acestor întrebări şi altora (unele devenite loc comun, dar reluate şi de noi, ca de pildă: Are omul contemporan sentimentul tragicului? Este epoca noastră o epocă tragică? Cum izolăm tragicul existenţei de tragicul în artă?) caută să le găsească răspuns prof. univ. Mircea Mihalevschi în ambiţioasa sa lucrare „Tragic vs. Deriziune” (Devenirea categoriilor teatrului).

Condiţia umană mediată este sursă de deriziune

Mircea Mihalevschi insistă asupra importanţei pe care o are pentru omul de azi rediscutarea critică a reperelor noastre tradiţionale. Profesorul repune în discuţie texte consacrate, invită cititorul să facă un efort de imaginaţie „la limita posibilităţilor noastre subiective de reprezentare”, cu intenţia de a evidenţia caracterul relativ, istoriceşte determinat, al reperelor „naturale” („naturale pentru noi, dar nu neapărat universal valabile...”), redistribuie semnificaţii.

 

Lucrarea este structurată în următoarele capitole: Asimetria opoziţiei râs/ plâns, Dramatism şi re-prezentare, Înnoiri în structura formală a teatrului (în acest capitol autorul reperează trăsăturile distinctive ale noii dramaturgii, instituind propriul model descriptiv, care îşi propune definirea teatrului nu ca gen literar, ci ca tip de discurs), Incursiuni în economia noului discurs dramatic, Valenţe performative, virtuţi ale conversiunii, Vina tragică azi. Nu figurează în intenţiile noastre analizarea fiecărui capitol, întrucât o asemenea intreprindere depăşeşete cadrul acestui articol. Ne vom mărgini la a puncta câteva dintre ideile autorului.

„Traducerea în viaţă a proiectelor umane, individuale sau la scară planetară, se degradează şi eşuează în deriziune datorită impactului inevitabil cu dezordinea ineluctabilă a lumii, cu elementul contingent. Condiţia umană mediată este astfel sursă fatală de deriziune”, consideră autorul, care precizează din capul locului obiectul cercetării lucrării sale: rediscutarea categoriilor fundamentale ale teatrului este solidară cu perturbarea cadrului nostru epistemologic, adică a configuraţiei ştiutului. „Prezenta lucrare asociază mutaţiile din domeniul creaţiei literar-artistice (teatrul aflându-se în poziţia privilegiată a interferenţei dintre artele vizuale şi literatură – sau chiar muzică) cu spectaculoasele efecte ale traversării unei noi răspântii epistemologice (de o complexitate aproape fără precedent în istorie), răspântie deschisă în faţa civilizaţiei umane de mai bine de un secol şi pe care continuăm s-o străbatem cu aceeaşi impetuozitate şi azi”.

Divergenţă/ convergenţă

Mircea Mihalevschi demonstrează faptul că în domeniul teatral s-a păstrat în toată marea tradiţie europeană, începând de la tragicii greci, paralelismul între realitatea scenei şi real, cu toate că unul din paradoxurile teatrului este imposibilitatea confundării lor. Începând cu Noul Teatru (termen considerat mai operant decât cel de teatru al deriziunii) – mai exact cu noile experienţe ale teatrului modern – nu mai este vorba despre un paralelism, ci despre o divergenţă/ convergenţă. Această inovaţie foarte greu de realizat şi acceptat este  raportată marii răspântii epistemologice a secolului XX, în care fundamentele însele ale paralelismului sunt puse în discuţie: dintr-un punct de vedere două obiecte sunt asemănătoare, dinr-altul, total diferite. Răspântia epistemologică s-ar defini sub acest unghi prin aserţiunea: „nici un punct de vedere comun pentru toate obiectele şi nici un obiect comun pentru toate punctele de vedere” (preluată din gândirea Tel Quel).

Deriziunea ca sursă a tragicului

Această raportare la răspântia epistemologică nu este justificată decât în măsura în care autorul vede în teatru un act eficace, care să găsească soluţii noi, în noua perspectivă epistemologică, strategiilor care opun omul adversităţii. În acest sens, deriziunea nu mai este văzută ca opusă tragicului, ci ca sursă a tragicului, ca având aceeaşi cauză şi conexiuni complexe cu mediocritatea, în sensul cel mai larg al cuvântului, implicând şi mediatizarea. „Eficacitatea actului de cultură se poate măsura prin conversiunea deriziunii în contrariul său, restituind nealterate patetismul şi frumuseţea fragilă a aspiraţiilor umane. Şi prin conversiunea în contrariul ei a mediocrităţii, văzută ca efect fatal al actului de mediere. Actul de cultură poate realiza aceste conversiuni prin redistribuirea de semnificaţii. El dobândeşte astfel eficacitatea actelor performative”, subliniază autorul.

 

Toate proiectele umane riscă să eşueze în deriziune, datorită condiţiei fatale de a fi mediate, adică de a suferi impactul în momentul transpunerii în viaţă cu inevitabilul element contingent, adică cu iremediabila contingenţă, adică a dezordinii lumii. Inclusiv proiectele, utopiile (spre pildă, comunismul) exprimă o aspiraţie, dar în acelaşi timp apare riscul deriziunii.

Tragicul azi

Dar este loc pentru tragic astăzi? Autorul demonstrază că definirea tragicului de către Nietzsche, deşi pare complet diferită de cea a lui Aristotel, e complementară şi valabilă. Ea e valabilă dintr-o perspectivă non-statică, ci dintr-o înţelegere a lumii ca devenire. Din acest punct de vedere tragicul, asociat deriziunii ca elemente convertibile reciproc, continuă să existe.

 

De fapt, autorul s-a raportat la răspântia epistemologică actuală tocmai pentru că ea presupune o devenire a lumii mai largă decât cea „apolinică”, fondată pe identităţi opuse şi atribute stabile. Şi, aşa cum arăta regretatul academician Grigore Moisil, devin tot mai pregnante, mai operante în viaţa de zi cu zi logicile non-binare, non-casante, cauzate de relativizarea sistemelor de referinţă.

 

O concluzie. Noul Teatru este văzut de prof. Mircea Mihalevschi ca „o instanţă care recunoaşte şi identifică mediocritatea şi deriziunea într-un proces de conversiune generator de virtuale proiecte astfel înnobilate”, o dovadă a vocaţiei sale umaniste, „pe care intuiţia orizontului actual de aşteptare a validat-o prin ineresul manifestat”. Speranţa autorului este că această vocaţie se va realiza, „perspectivele deschise de această dramaturgie oferindu-se ca o posibilă componentă majoră a strategiilor umane în secolul actual”.

Back To Top