Legea creştină a iubirii (capitolul 2, I)

Privită cu credinţă această împlinire în Duhul Sfânt este dumnezeiască în dumnezeiasca lucrare divină. Pentru că Treimea nu este simultană Venirii (Ioan 7, 39) sau a-plecării divine în lume, ci cuprinde lumea de dincolo de unde este ea fixată întru transcendenţă. De aceea moartea este un amănunt, e drept determinant, pentru locul de fixare cotidiană a lumii în pragul transcendenţei, pe care îl mai numim şi smerenie.

Lumea şi credinţa nu pot stărui decât numai aflate mereu în tatonare, “vorbeau mult în şoaptă despre El” (Ioan 7, 12), faţă de cuprinderea Treimii. Căci în puterea iconomiei Sfintei Treimi este legătura acţiunii fatale a morţii cu discretul întăinuit al învierii pentru Judecată. “Unii ziceau: Este un om bun. Alţii ziceau: Nu, ci duce norodul în rătăcire.” (Ioan 7, 12). Sfânta Treime, prin administrarea acestei legături, evidenţiază cele văzute. După cum şi cele ce nu se văd, “cuvintele vieţii vecinice” (Ioan 6, 68), stăruiesc în iconomia acestei legături “ca cei ce nu văd, să vadă” (Ioan 9, 39). Mai mult, acestea, nevăzutele, sunt cele ce impun smerenia şi în acelaşi timp minunea celor văzute, “Cum are omul acestă învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7, 15), dată fiind legitima sorginte şi starea comună cu evidenţa, în Creaţie, a nevăzutelor, “Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” (Ioan 7, 26). Dar, mai ales, avem această stăruinţă întru smerenie a celor nevăzute, pentru că, dincolo de întrebarea provocată ca început al smereniei, Treimea însăşi este tainică şi invocă la rândul ei smerenia, “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimes pe mine.” (Ioan 7, 16).

Manifestarea smereniei în credinţă

Credinţa este prin ea însăşi o stare de smerenie, mai puţin atunci când stăruinţa credinţei este evidentă. Vorbim aici despre stăruinţa credinţei ca manifestare a vieţii însăşi, pe care Mântuitorul o impune, dincolo de umilinţă, prin judecată (Ioan 9, 39) sau urgie (Marcu 11, 12) şi ca efect al unei înţelepciuni ce odată începută a fi răspândită şi deprinsă duce la formarea paradoxalei elite a creştinătăţii prin care simultan viului se evidenţiază şi Treimea, în dimensiunea temporală a lumii, dimensiune care îşi pierde astfel fluenţa cronologică, atemporalizându-se. Smerenia a-pleacă timpul. Credinţa începe astfel să-şi transgreseze punctele de referinţă între cele nevăzute şi evidenţe.

Din acest moment credinţa nu este iniţiată numai în tatonarea a-temporală, prin smerenie, a celor de nevăzut. Credinţa este şi altceva, apare ca altceva, aşa încât ceea ce până acum era smerenie devine o iniţiere într-o altă stăruinţă: moartea. Abia această smerită, la rândul ei, stăruinţă, ne raportează fatalmente la păcat şi parcimonios la bucurie. “Bucuraţi-vă, fraţilor!”, spune preotul, la slujba de înmormântare, înainte de ultima sărutare a mortului.

Deoarece prin credinţă iniţiem percepţia şi recunoaşterea păcatului trufiei, de aceea suntem schismatici şi eretici. Cele nevăzute pot fi în sine smerite sau pot fi chiar moartea. Pentru că nevăzutelor le lipseşte claritatea mundană pe care acestea o frizează, fie cu smerenie, fie prin moarte. Cu alte cuvinte, Treimea este la fel de nevăzută în moarte, precum în cele nevăzute. Dar cele nevăzute totuşi apar ca fiind nevăzutele, prin manifestarea tainelor, tot astfel după cum prezenţa în moarte a Treimii face cunoscută oamenilor Învierea.

Ca locuitori ai lumii, uneori suntem, pe neştiute, atraşi de plăcuta ardoare a trufiei. Vocaţia trinitară şi împlinirea acesteia în lume întru Duhul Sfânt, ca temei al lumii, transcendent însăşi fixării lumii întru transcenderea ei însăşi, cuprinde odată cu acestea şi smerenia şi moartea. Altfel spus, în străfundurile ei, trufia de a locui lumea aceasta cunoaşte smerenia şi moartea. Adică întruparea credinţei conţine indezirabilul şi încercarea cea mai grea, dar mai ales indezirabilul şi spaima. Cu alte cuvinte, încercarea cea mai grea, indezirabilul şi spaima nu sunt deloc străine de întruparea credinţei, dimpotrivă. Astfel, credinţa, prin Întrupare, presupune cunoaşterea încercării celei mai grele, indezirabilul şi spaima, adică smerenia şi moartea. Asta înseamnă că Întruparea este viaţa şi moartea simultan, pentru că Întruparea credinţei este, prin ea însăşi şi prin Hristos, trup viu.