În Bucureşti, pionierii hard rock-ului mondial, AC/DC, au isterizat 70.000 de oameni, cu un show de sunet şi lumini venit, parcă, dintr-o altă lume. Un concert apocaliptic s-a desfăşurat pe parcursul a două ore, geamurile Casei Poporului au vuit, fostul Bulevard al Victoriei Socialismului a fost asaltat de o mulţime în delir. AC/DC, australienii care ocupă un loc mondial II la capitolul vânzări, după Beatles, au cântat în faţa fanilor piesele care le-au asigurat, de-a lungul celor 36 de ani de activitate, un loc fruntaş în istoria rock-ului. Fraţii Young & CO au dat o lecţie de profesionalism şi excelenţă publicului român. Locomotiva AC/DC a transformat Casa Poporului într-un simplu spectator, iar publicul prezent va rămâne, peste ani, cu amintiri fabuloase şi cu certitudinea că a luat parte la un episod din istoria rock-ului mondial.
Ora 14.00 – Casa Poporului
Simbolul megalomaniei unui tiran, Casa Poporului, devine un obiect secundar, doar un punct de reper, în peisajul actualei pieţe a Constituţiei. Valuri de oameni invadează zona dinspre Parcul Izvor şi Calea 13 Septembrie. Destinaţia mulţimii grăbite este platoul din faţa Palatului Parlamentului. Din depărtare, scena care a traversat atâtea continente apare în toată splendoarea ei. Piaţa Constituţiei începe să devine neîncăpătoare, pe acordurile primei trupe care a deschis evenimentul de duminică. Vorbim despre americanii de la DOWN, formaţie al cărei vocalist este nimeni altul decât Phil Anselmo, fostul membru al mult mai celebrei PANTERA. Vocea lui Anselmo se aude din Piaţa Unirii, rifurile de chitară la fel.
„Thirteen sau thirty?”
Şiruri întregi îşi aşteaptă rândul la controlul staff-ului care verifică biletele şi asigură paza evenimentului. Oameni din toată ţara îşi prezintă, nerăbdători, tichetul de intrare. Pe aleea de trecere spre marele ring se pot cumpăra tricouri, insigne şi postere originale. Vânzătorii vorbesc engleza, fiind parte a staff-ului care îi însoţeşte pe veteranii hard-rock în circuitul mondial BLACK ICE TOUR. Un tricou original – 90 de lei, un poster 30, o insignă 30. Celebra şapcă dotată cu corniţe – 50 de lei. Totul este scump, „the original marchandise” costă. „Cât costă posterul?”. „Ah, the poster is thirty”, răspunde englezul. Românul din mine nu se abţine şi întreabă: „thirty or thirteen?”. Englezul mă face să refuz oferta: „three and a zero!”. „Very expensive, sorry!”.
Ora: 19.00 - Retorica lui Cristi Minculescu: „Cine suntem noi şi cine sunt dânşii?”
După trupa DOWN, pe scenă au urcat veteranii autohtoni, Iris. Un spectacol bun, pe o instalaţie de sunet unică. Iris au sunat bine, mulţimea a aplaudat, simpatia pentru Minculescu & CO rămâne neschimbată în ochii publicului român. După aproximativ o oră, Iris părăseşte scena, iar publicul devine din ce în ce mai numeros. Se apropie momentul zero.
Ora 21.00 – „Hello, Bucureşti!”
Telefoanele sună. „Acum pleacă de la aeroport, au venit cu un avion privat de la Budapesta”. 20 de minute grele, până la ora 21.00, când este anunţată începerea show-ului. Punctualitatea britanică îşi spune cuvântul. Ecranele gigant încep să ruleze filmul introductiv care anunţă începutul spectacolului incendiar. Trenul din ecran rulează cu viteză, efectele pirotehnice se pun în mişcarea, o explozie luminează scena. Prin fum, o locomotivă la scară normală intră prin decor, iar printre aburi şi lumini, apar greii rock’n roll. Primele riff-uri de chitară au isterizat mulţimea. Totul funcţionează perfect, fără greşeli. Nu este timp pentru introduceri siropoase, vorbim doar despre AC/DC, show-ul a început, publicul este în delir.
„We brought here an old friend, her name is Rosie!”
Cei 200 de membri ai echipei tehnice AC/DC şi-au arătat valoarea. Totul este în acord cu muzica, riff-urile agresive aprind spoturile la punct fix, ecranele gigant sunt populate cu un montaj în direct realizat de zecile de camere care surprind totul. Tehnica de redare introduce publicul în atmosferă. Succesiunile de imagini live, cu trupa şi cu publicul, încing atmosfera, hiturile vechi şi noi ridică toate mâinile sus. Revoluţia muzicală din Piaţa Constituţiei este totală. Back in Black, Highway to Hell, You shock me all night long, Let there be rock – hiturile AC/DC sunt cântate la unison.
Începutul Whole lotta Rossie aduce pe scenă o păpuşă gonflabilă uriaşă, Hells Bells coboară un clopot imens din partea superioară a scenei, iar solo-urile lui Angus Young pun în mişcare o macara aflată la limita scenei, pe o peninsulă, în mijlocul publicului. Cele două ore de petrecere trec repede. Aşa cum se termină fiecare spectacol, de zeci de ani, ultima piesă, For those about to rock (we salute you), cuprinde un spectacol pirotehnic electrizant. În lateralele scenei apar tunuri care trag salve pe finalul de piesă, foc de artificii şi mulţumirile unei mari formaţii în faţa fanilor fideli. AC/DC şi-au terminat mega-concertul punctual, fără bis-uri, aşa cum obişnuiesc de 30 de ani încoace. Un avion particular îi aştepta pe aeroport, pentru a-i duce înapoi la Budapesta. Trei ore în România şi amintiri de la un spectacol magnific.
AC/DC au plecat, cu ce rămânem?
După această demonstraţie de punctualitate şi excelenţă rămâne în sufletul consumatorilor o întrebare pertinentă: după 20 de ani de libertate în showbiz, când toţi neaveniţii au compromis ideea de calitate în muzica românească, ce trupă autohtonă ar fi putut înlocui pe Iris în deschiderea marelui eveniment?