În seara zilei de 29 mai, un colectiv al Teatrului de Revistă „Majestic”, împreună cu actori ai secţiei „Dramă” de la Teatrul „Toma Caragiu”, a prezentat în premieră spectacolul „Cine l-a ucis pe Marx?” - după piesa cu acelaşi nume a dramaturgului bucureştean Horia Gârbea. Textul scris de Horia Gârbea este o satiră la adresa cârmuirilor despotice din „spaţiul nostru mioritic” în vremurile Evului Mediu întunecat.
Românce „sub vremi”
Parodiind opere literare istorice, naraţiuni ale acelor timpuri sau pagini de mitologie carpato-dunăreană, autorul realizează în fapt, într-un registru comic, un tablou relevant al dictatorului, la început vodă.
Pătrundem într-o lume a banului şi a uzurpării. Totul se vinde, totul se cumpără. Conducătorii români şi turci pot decide dinainte rezultatul luptei dintre ei. Nimeni nu pierde. Mai puţin frumoasele românce rămase fără bărbaţi (soţii lor căzuţi la datorie, iar ienicerii şi spahiii retraşi la sud de Dunăre).
Muzica „galbenilor”
Clinchetul bănuţilor din aur mângâie plăcut auzul dregătorilor. Câte o pungă de galbeni pentru fiecare informaţie sau chiar jumătate de informaţie şi alte câteva pentru îndepărtarea lui vodă.
Evul Mediu întunecat nu a cuprins doar Bizanţul şi Balcanii. Autorul ştie bine acest lucru, iar prelungirea parodierii asupra operelor celui mai mare dramaturg al lumii va creşte nota comică a spectacolului, iar analiza asupra dictatorului îşi va intensifica acurateţea.
Uzurpatorul uzurpat
În regatul Danemarcei, în Constantinopol sau la sud de Dunăre, dictatorul, vodă, regele sau împăratul, în inconştienţa sa, crede că are dreptul de viaţă şi moarte asupra supuşilor săi (a se vedea legenda Meşterului Manole). Prins în mrejele iluziei puterii maxime şi a existenţei veşnice despotul va sfârşi uzurpat de către cei care l-au ajutat să uzurpe. Pe de altă parte, sfetnicul fostului şi mitropolitul actualului va manipula în continuare, reuşind ca, la un moment dat, sub chipul lui Marx, să amăgească masele întru eliberarea acestora de asuprirea despoţilor.
Marx, la destinaţia finală
Occidentul a înţeles din timp pericolul şi cu mai bine de o sută de ani în urmă l-a trimis pe Marx acolo unde îi este locul, la groapa cu reziduuri ale istoriei.
Noi, umili la porţile Orientului şi sub suflarea rece a balaurului roşu de la Răsărit, am reuşit mult mai târziu să ne debarasăm de acest malefic mitropolit propovăduitor al unei aşa-zise dictaturi a proletariatului, şi atunci cu ajutorul altora. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, şi poate că acest decalaj – ca să nu-i spunem rămânere în urmă – de o sută şi mai bine de ani faţă de cei din Vest ne dă siguranţa, aşa cum ne spune şi autorul prin replicile actorilor, că nici noi, vreo două sute de ani de aici înainte, nu vom fi bântuiţi de stafia lui Marx. În acelaşi timp este de datoria noastră să ne menţinem conştiinţa trează, să ne afirmăm demnitatea individuală, pentru ca Evul Mediu românesc să nu se mai întoarcă, iar noi să ne păstrăm libertăţile obţinute cu preţul vieţii semenilor noştri.
Ingeniozitate
În realizarea acestui nou spectacol Lucian Sabados face dovada ingeniozităţii sale regizorale (a nu ştiu câta oară) şi efectuează o translaţie a piesei în aria musicalului. Rezultatul: o savuroasă comedie muzicală beneficiară a unei ilustraţii sonore de excepţie şi a numeroase şi încântătoare momente de balet foarte bine articulate pe textul piesei.
Un public receptiv
Brodat pe o pânză a istoriei medievale, textul piesei este de maximă actualitate, iar regizorul nu ezită să-l aducă în cotidianul nostru, mergând de la relaţia „teatru în teatru” până la captarea atenţiei publicului cu ceea ce este – El, Publicul - obligat să suporte zilnic. Fiindu-i prezentat un complex tablou al propagandei mincinoase, al celor mai diverse manipulări, al intoxicării zilnice cu fel de fel de ştiri care se contrazic între ele, umplerea ecranelor televizoarelor cu inutilităţi - de la preţioasele, insipidele şi agramatele ştiri sportive la talk-show-uri aiuritoare ale aşa-zişilor analişti politici care împrăştie fără milă vorbe golite de conţinut -, totul într-un spumos comic de limbaj (negrosier) şi un irezistibil comic de situaţie, publicul reacţionează prompt, răspunzând astfel dialogului propus de realizatori.
Sclipitorii interpreţi
Totuşi, oricât de strălucite ar fi fost ideile regizorului, această comedie nu ar fi cu adevărat explozivă fără contribuţia sclipitoare a colectivului de actori. Fiecare dintre ei şi-a adus prinosul în realizarea unui spectacol care a electrizat o întreagă sală.
Maestrul Mirel Mâneru (Vodă), într-o apariţie mai scurtă, dar marcată de binecunoscuta de acum distincţie a domniei sale.
În rolurile principale, Adrian Ancuţa (Boierul) şi Ion Radu Burlan (Străinul) realizează două compoziţii de excepţie, plus surpriza (desigur, plăcută) oferită de cel de al doilea ca posibil posesor al unei impresionante voci.
George Liviu Frâncu (Brebea), cred că deja un favorit al publicului ploieştean, prin dezinvoltura şi exuberanţa jocului său şi a felului de a se face plăcut, fie şi în roluri negative.
Marian Despina (Analistul politic), savuros.
Rodica Alexandru (Domnica), cu o interpretare credibilă, alături de Marian Despina, sper că ne-a sensibilizat pe toţi să fim atenţi să nu ne mai întoarcem la un trecut atât de urât.
Petty Muşa (Crainica TV), excelentă în rolul aşa-ziselor vedete de televiziune. Mihaela Duţu (Mioriţa) şi George Capanu (Ciobanul), foarte sugestivi în reprezentanţii unor locuitori trăitori pe aceste tărâmuri care înţeleg mai mult, mai puţin sau deloc ceea ce li se întâmplă.
Şi pentru că Pământul este rotund, am ajuns de unde am plecat, adică la muzica spectacolului. Să o numim coloană sonoră şi să spunem că este excepţională. Să amintim de aranjamentele muzicale, necesare cupletelor, orchestrate de maestrul Viorel Gavrilă şi să nu uităm de contribuţia solistelor de primă mărime ale Revistei ploieştene: Ana- Maria Mirică, Daniela Răduică, şi nu în ultimul rând, Nico.
Spectacolul a fost întregit de participarea esenţială a tânărului, frumosului şi foarte talentatului colectiv de balet în coregrafia Andreei Duţă.
Toată întâmplarea artistică s-a produs într-o scenografie (Ovidiu Pascal) practică şi sugestivă. În privinţa costumelor, ca posesor a numeroase diplome de excelenţă în domeniu, Teatrul de Revistă şi-a respectat blazonul, acestea încadrându-se în realizarea de excepţie a spectacolelor.
Tristeţe şi speranţă
Mesajul din finalul spectacolului este unul trist, dar nu trebuie privit ca defetist. Chiar dacă efemerii conducători ai României de azi, prin acest „– 25%”, vor să omoare şi cultura română, alături de şcoală şi educaţie în general, dricul inconştienţei lor va pleca gol.
Artiştii, prin talent, pasiune şi loialitate, vor continua să ofere iubiţilor lor spectatori clipe frumoase care să le mai dilueze din griul vieţii cotidiene. La rândul lor, spectatorii le vor întoarce dragostea, aşa cum au făcut-o într-o seară de mai prin lungi minute de aplauze, respect şi admiraţie.