Serbarea a 40 de ani de activitate în domeniul arhitecturii, a conservării şi restaurării monumentelor istorice din judeţul nostru de către arhitectul Călin Hoinărescu a dovedit (iarăşi) cât de jalnici şi reduşi pot fi unii dintre vremelnicii aleşi ai momentului.
Dacă, după cele patru decenii de activitate susţinută în domeniul său, arhitectul Călin Hoinărescu a avut alături de domnia sa foarte mulţi colegi, prieteni şi oaspeţi din ţară, aproape toţi aleşii momentului (a se citi autorităţi locale şi judeţene) au lipsit cu desăvârşire de la vernisajul expoziţiei dedicate acestui apărător al patrimoniului cultural prahovean.
Doar doi consilieri municipali ploieşteni şi prefectul Doru Nechiti au ajuns (acesta din urmă abia spre final final) la ceremonia oficială dedicată arh. Hoinărescu, care şi-a expus o parte dintre lucrările sale.
Faptul că nici măcar responsabilii din domeniu, cei care ar trebui să fie preocupaţi de urbanism, de arhitectura locală şi judeţeană, nu au catadicsit să facă măcar un act simbolic de prezenţă spune foarte mult despre cât de preocupate sunt domniile lor faţă de acest domeniu atât de sensibil.
Greu de înţeles „motivele” pentru care „autorităţile” au ratat vernisajul unei expoziţii speciale, în cadrul căreia sunt prezentate lucrări nu numai din domeniul arhitecturii şi restaurărilor ci şi de pictură sau grafică. În mod sigur, urmările acestui dezinteres se vor vedea peste foarte puţin timp prin dispariţia unor valori inestimabile din patrimoniul prahovean.
Păcat că activitatea unui om, a celui care timp de 40 de ani s-a zbătut pentru salvarea şi conservarea patrimoniului Prahovei, care nu a cedat nici măcar în faţa obtuzităţii regimului comunist este umbrită de cei care astăzi se laudă cu „monumentele de cultură şi arhitectură ale judeţului nostru”.
În cadrul vernisajului s-a făcut referire chiar la situaţia actuală a judeţului Prahova, considerată a fi una „avangardistă” în domeniul conservării şi restaurării unor clădiri de patrimoniu. Cuvinte pline de laudă, cuvinte care ar fi trebuit să ne bucure, dar, din păcate, ele nu au reuşit să îndepărteze gustul amar dat de dezinteresul manifestat de cei care sunt plătiţi să se ocupe de acest domeniu, al celor care ocupă funcţii foarte importante în administraţie şi care ne-au determinat să ne aducem aminte de un aspect terifiant: în locul unde a fost casa Ilie Lumânărarul, din Ploieşti, în aceste zile se toarnă o platformă de beton. Poate că acolo vor fi edificate niscaiva tarabe sau un mall de fiţe, dar în fapt de doi bani. Ne-am mai amintit că ruinele Hanului Roşu sau ale Micului Trianon zac şi se distrug sub vremuri, dar mai ales sub nepăsare unora.
Semn concret al unei realităţi haotice care ne confirmă vocaţia de autodistrugere sau dezinteresul crunt faţă de istoria noastră, dar şi al orbirii date de goana după câţiva arginţi sau gologani. Poate că arh. Călin Hoinărescu nu o fi demn de iubirea unor vremelnici conducători, dar nici istoria Prahovei să nu merite?
Cu profundă mâhnire,
Andrei TUDOR