Ploieştiul a avut, şi mai are încă, profesori străluciţi. Dăruirea şi priceperea lor au putut asigura formarea a generaţii întregi, din rândul cărora unii absolvenţi au reuşit performanţe greu egalabile. În diverse sinteze de profil, mai vechi sau mai noi, cei mai mulţi sunt aşezaţi la locul cuvenit, întregind o galerie a marilor fii ai oraşului. O perspectivă aparte asupra şcolii ultimilor 60 de ani îşi asumă dl Constantin Enciu, într-un volum de amintiri, recent apărut sub egida Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III” şi lansat chiar de ziua naşterii profesorului – 18 iunie.
Într-o carieră prodigioasă de dascăl, începută în 1945, profesorul nonagenar a trăit multe, conservând în sipetul fiinţei tot ceea ce i-a putut marca suişul devenirii sale. Exersat, deci, în lungi ani de profesorat – la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” (azi, Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”) ori, pasager, la „Constantin Dobrogeanu-Gherea” şi, apoi, la Liceul „Mihai Viteazul”, de unde s-a şi pensionat – ca şi în migăloase elaborări istorico-literare, de uz şcolar mai ales, rafinatul intelectual încearcă acum să treacă la un alt tip de redactare, având puterea şi determinarea să se reinventeze, ducând la bun sfârşit o operă literară eminamente sentimentală, dar şi cu o pronunţată valoare de întrebuinţare documentar-istorică. Ea va umple, cu siguranţă, un gol pe culoarul acesta de cercetare a istoriei locale, oferind deopotrivă câteva indicii însoţitoare ale parcursului său, pornit din Brăila natală şi continuat ulterior până azi, în urbea lui nenea Iancu.
Din punctul de vedere al conţinutului, această carte trebuie totuşi alăturată, mai întâi, Memoriilor colegului său I.Th. Grigore publicate în urmă cu doi ani, de către aceeaşi Societate Culturală, în Seria Personalităţi, în scopul de a adăuga un plus de cunoaştere la edificarea ambiţiosului său obiectiv legat de elaborarea Marii Monografii a oraşului Ploieşti, al cărei prim opus, de peste 800 de pagini, este programat să apară până la sfârşitul anului. Dar, neapărat, în aceeaşi companie trebuie situat şi volumul intitulat „Coleg cu Nichita”, semnat de către regretatul inginer Mihai Popescu, care furnizează şi el amănunte interesante de viaţă şcolară, e adevărat, dintr-un interval temporal ceva mai restrâns.
„Dacăl... de dascăli” este, prin urmare, o carte de amintiri concentrate, ca materie conţinutivă, în sfera învăţământului, cu destule reverberaţii în viaţa socio-umană, cum ne avertizează în chiar moto-ul ales: „Să ne păstrăm sufletul tânăr, câtă vreme lumea, cu frumuseţile şi tainele ei, ni se dăruieşte cu prietenie”. Este, însă, clar că pentru a scrie o asemenea lucrare trebuie să ai ce rememora şi, mai cu seamă, să ştii ce să extragi din substanţa adevărului de viaţă, pentru a-i metamorfoza sensurile în adevăr artistic. În fond, memoria este un imens rezervor al imaginaţiei aflat în stare latentă, care devine activ doar sub impulsul unor stimuli externi. Realitatea trăită, strict documentară, a unor asemenea amintiri nu poate fi suficientă pentru a fi şi credibilă.
Cu experienţa sa didactică, de profesor de literatură, şi, totodată, de îndrumător al unor activităţi extra curriculare, domnul Constantin Enciu nu aglomerează, pur şi simplu, situaţii frapante ori fapte de viaţă revelatoare cu intenţia de a transmite mesaje, ci oferă selectiv o proiecţie obiectivă a înzestrării sale creativ-interpretative, în care, resuscitând memoria, lasă liberă deopotrivă şi emoţia, care se pliază pe fundaluri socio-istorice, căpătând expresie într-o bine aşezată paletă stilistică, în care se regăsesc încorporate elemente de cultură, ca şi parte a naturii sale identitare ce pendulează între lirism şi ironie.
Structurarea ca atare a cărţii, în cinci capitole, etalează vizibil asemenea însuşiri, marcând în acelaşi timp şi momentele de intensitate existenţială a memorialistului: I. Brăila; II. Bucureşti; III. Din nou, la Brăila; IV. Ploieştii; V. Vitrina cu amintiri.
Însemnările despre Brăila, oraşul naşterii sale şi al primilor ani de formare, sunt cele mai dense şi mai bine pigmentate referenţial ca şi afectiv. E un summum de elemente caracterizante care descriu un oraş cosmopolit, cu o viaţă social-culturală plină de pulsaţie, problematizantă, în care scriitorul-narator încearcă să descifreze de unde îi vine farmecul sau originalitatea care a putut determina atâţia mari scriitori să-l evoce în pagini nemuritoare. Luxurianţa privirii proprii, care cade direct asupra multor aspecte şi tipologii, se acompaniază fericit cu extrase inspirate din autori consacraţi, provenind de aici, sau cu referiri la aceştia: Perpessicius, Mihu Dragomir, Mihail Sebastian ori Panait Istrati, care era, pe atunci, un adevărat idol, fiind preferaţii săi.
Sigur că şi celelalte mari escale locative ale vieţii sale, aflate în componenţa amintirilor, au doza lor de frumuseţe şi de sentiment. Ploieştiul, cu deosebire, fiindcă aici a dat piept cu o altă lume şi a trebuit să dovedească, cu tot dinadinsul, pentru a se întemeia, ce poate, fiind deopotrivă sensibil la context şi consecinţele sale, dar rămânându-i pe suflet mai mult decât o fărâmă din relaţiile sale umane, intercolegiale, care l-au fixat şi i-au dat distincţie în vastul spaţiu al şcolii şi al comunităţii locale. Se opreşte însă aici, fără a prelungi observaţia şi a diversifica gama stilistică, dar compensează o asemenea cantonare prin densitatea orinzontului cognitiv, a informaţiei cu mai multe componente şi nivele de înţelegere. Pe cale de consecinţă, cartea oferă astfel şi relevante surse istorice, ca şi unele aspecte privind disponibilităţile sale de exersat istoric literar şi de rafinat estet, grefate pe nativa sa înclinaţie spre o anecdotică de mesaj folosită cu substrat sau pentru luare aminte.
Textul are, totuşi, pe alocuri, şi expresivităţi poetice şi meditative, adunând în formulări o încărcătură de sugestie romanescă, aptă să fluidizeze lectura. Interesant, într-o asemenea conjuncţie, este faptul, demn de subliniat, că această carte încheagă atent, condensând uşor nostalgic, drumul unei experienţe de elev şi student cam în aceiaşi termeni şi aproximativ pe aceleaşi paliere referenţiale pe care le-a străbătut profesorul de mai târziu, şi nu doar la catedră ci şi în viaţa publică.
Apărând în roluri diferite, de elev, la Brăila, ori de student, la Bucureşti, şi, mai apoi, de profesor şi mentor literar-artistic, la Ploieşti, memorialistul înfăţişează, de o manieră asemănătoare, parcursul devenirii sale, cu haltele consecutive, conferindu-i totuşi notele caracteristice, influenţate de schimbarea registrului social şi a perspectivei.
În fiecare dintre cele trei ipostaze, suportul motivaţional al verosimilităţii este asigurat de spaţiul uman formativ sau de contextul asociativ, social-istoric şi cultural, în care funcţionează sistemul, cu desluşirea colaterală a mecanismelor şi angrenajelor sale. Memoria fostului elev, a studentului de odinioară şi a profesorului, ca şi temeinicia abilităţilor sale cognitiv-participative conservă sentimental amănunte care pot da măsura specificului învăţământului liceal, a universului şcolii, cu elementele sale de relief, pigmentate de calitatea intelectual-morală a cadrelor didactice, ca şi de tipul de comunicare avut cu elevii de-a lungul anilor. Această rezervă de acumulări imaginativ-emoţionale se reactivează instinctiv producând literatură, pe o canava cu multe inserturi de adevăr şi de nostimade de coloratură. Vom observa că în această carte sunt, de asemenea, prezentate aspecte specifice, de relaţie şi de conţinut, care au permis şcolii să devină un factor formativ de puternică rezonanţă socială.
În acest fel, se adevereşte, în subsidiar, încă o dată, de ce şcoala ploieşteană a avut, în acest sens, o întreagă pleiadă de absolvenţi, care, pregătiţi aici, au putut ulterior performa, legându-i astfel pe toţi de această instituţie ca de o adevărată Alma mater. De aici, poate, şi consistenţa evenimenţială a reuniunilor de generaţie, ca şi menţionarea unor strânse legături peste timp a unor mari personalităţi precum: Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Mircea Petrescu, Ioan Grigorescu sau Vladimir Zamfirescu, toţi foşti elevi ai ilustrului magistru şi migălosului memorialist. De aceea, amintirile nu se încarcă niciodată de tensiuni ori de accente resentimentale şi, cu atât mai puţin, de ură. Ele recompun o vârstă a inocenţei şi înţelegerii, a râvnei de a şti şi de a se pregăti pentru o reuşită în viaţă. „Obsedantul deceniu”, adesea invocat în literatură, a avut, se pare, în această şcoală parte de mai puţine obsesii, care se consumau, poate, cu discreţie sau cu o teamă bine camuflată, aproape inobservabilă.
Prin urmare, în acest volum sunt reconstituite multe întâmplări şi creionate o serie de personaje, chiar dacă din goana condeiului. Unele au însă pregnanţă, deşi mijloacele portretistice efective, tradiţionale, lipsesc. Totuşi, din anii studenţiei, Iorga, Rosetti ori Cartojan reţin în primul rând atenţia, ca profesori şi mari formatori de caractere. Din anii de profesorat ploieştean frapează, în rândul dascălilor, modul cum sunt prezentaţi Nicolae Simache, C.M. Râpeanu, Milica ori Vijoli. Dintre foştii elevi, stăruie asupra câtorva, înfăţişându-i în ipostaze caracterizante pe Nichita Stănescu, Eugen Simion, Corneliu Şerban, George Genoiu, Cristian Bălan sau Ieronim Tătaru.
Personajul principal al cărţii rămâne însă Profesorul, marcat de un sincer şi benefic activism. Personalitatea sa se edifică din suma relaţiilor şi întâmplărilor la care este parte. Dar memorialistul adaugă, afectuos, şi reacţiile apreciativ-mărturisitoare ale celor care l-au avut ca profesor şi care, azi, au ceva de spus prin opera lor. Aici include şi consideraţiile instituţiilor şcolare şi culturale, care i-au onorat, în timp, prestaţia vocaţională de excepţie, de om al catedrei şi, deopotrivă, al cetăţii, încununându-l cu titlul de profesor emerit şi cu alte importante distincţii.
Astfel se încheagă o imagine aproape completă a ceea ce era şcoala, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, şi se străduia să facă profesorul, pentru elevii săi, ca şi pentru comunitatea locală aparţinătoare. Aşa s-au putut produce evoluţiile, cel puţin în plan instructiv-educativ.
Cartea are în ultimul său capitol reconstitutiv şi o „Vitrină de amintiri”, care completează consonant suma de mărturii şi care, pentru unii, poate să deştepte profunde nostalgii. Privind aceste secvenţe fotografice ai sentimentul că timpul s-a oprit într-o staţie în care bucuriile şcolii încă îşi mai puteau face loc şi produce efecte (cel puţin în plan afectiv!).
În ansamblul lor, aceste pagini scrise cu efuziune şi umor degajă un sentiment tonic de înălţare, ca şi încrederea că un dascăl adevărat poate deveni realmente un model, o veritabilă instanţă care nu înşală şi nu se dezminte. Pentru toate aceste înzestrări redacţionale, credem că interesul unei astfel de cărţi a fost atins în cel puţin două sensuri, şi anume: 1. că Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III” a scos la iveală, mai aplicat, un fragment de timp important şi un domeniu cu multe valenţe cognitiv-folositoare, de larg ecou, şi că 2. mica grupare a scriitorilor ploieşteni a mai câştigat un creator adevărat. Ceea ce nu este deloc puţin! Acestora le mai putem adăuga mesajul profund uman pe care se întemeiază cartea profesorului Enciu, rezumat în final ca pe un necesar memento: „Amintirile, aidoma unor râuri de lavă ale unui vulcan, care încă îşi mai trimite flacăra spre cer, sunt aureolate intens, părând a fi asemenea unor candele ce nu se sting (...). Să ne păstrăm sufletul tânăr, câtă vreme lumea, cu frumuseţea şi cu tainele ei, ni se dăruieşte cu prietenie (...). Să ne bucurăm, câtă vreme trăim şi să rămânem neîncetat noi înşine (...). Ca o candelă nestinsă, amintirile ne fac uneori mai curaţi şi mai puri, redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum suntem ori aşa cum am fost”.
Nic Dumitrescu