Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Categorie: APH Cultural

Nicolae Dorel Trifu este cunoscut , în mediile literare, ca poet. Un poet sensibil, cu o înzestrare a rostirii deosebită, capabil să vehiculeze conţinuturi, dintr-un impresionant orizont. Poezia sa este una atent elaborată şi adesea bine impregnată de substanţiale trimiteri culturale. Dar nu-i este deloc străină nici facultatea trăirilor efective, care generează emoţii puternice, potenţându-i lirismul şi fecundându-i expresia.
În tinereţe, cu deosebire, a frecventat cenaclurile literare, ceea ce l-a ajutat să asimileze, mai aplicat,procesele creaţiei, fără să fi avut un mentor anume. Poate doar pasiunea lui pentru poezie şi lecturile lui complementare i-au fost constante , guvernându-i evoluţia.
Multă vreme, scrisul lui a stat sub semnul noii sale experienţe culturale, fiind rodul uimirilor şi, deopotrivă, al decantărilor creative consecutive. A descoperit, apoi, magia credinţei duhovniceşti, care i-a devenit sursă predilectă a vieţii şi, implicit, a drumului său poetic. În atelierul lui de îndumnezeire, poetul s-a concentrat, mai ales, asupra tainelor divine, încercând să explice anumte stări şi reacţii, sau să răspundă la anumite întrebări provocatoare. Sigur că n-a rămas aici, dar bolţile fuseseră, mai larg, deschise.
La anii săi, zestrea de iscusit mânuitor al condeiului nu este prea bogată. Au contribuit la aceasta scrupulozitatea şi respectul său pentru cuvântul scris, dar a cântărit suficient şi munca sa de fiecare zi, desfăşurată într-un domeniu colateral. Şi, totuşi, cele 5 volume de pozie, tipărite până în anul 2005, reprezintă o carte de vizită autentică pentru statutul său de scriitor. Niciunul dintre ele n-a rămas fără ecouri, semn că poetul a avut ce spune şi a ştiut cum să o facă.
De curând, ne surprinde cu o nouă apariţie, de dinafara cadrului strict al poeziei, dar nu fără legătură cu aceasta. Ea adună, în paginile sale, cca 30 de exprimări publicistice, de întindere medie, articole, eseuri şi comentarii critice, aplicate asupra unor volume de poezie şi proză. Sunt toate înscrisuri notabile, care-i completează universul preocupărilor, cu câteva trăsături de ordin stilistic şi conceptual, care se conturaseră elocvent încă din perioada colaborării sale, în calitate de redactor, la Revista Axioma. Dar respectivele „confesiuni şi evaluări literare” , cum se subintitulează volumul, au fost risipite, în ultimii 7 - 8 ani, şi în diverse publicaţii de profil, din Bucureşti ori din ţară, acolo unde poetul se „introdusese” anterior cu succesive grupaje de versuri.
A venit, iată, momentul potrivit, pentru a le selecta şi a face din ele o carte. Ordonarea materialului compozit al acesteia are în vedere tipul de abordare formală folosit. Drept urmare, după necesarele puneri în temă asupra intenţiilor sale, exprimate într-un Prolog, de factură poetică, autorul aşează un amplu material introductiv, referitor la starea actuală a României, făcând aprecieri inechivoce, chiar dure, cu privire la noul ei parcurs, manieră care nu se îndepărtează însă prea mult de tipicul reţetelor gazetăreşti dâmboviţene (Post- scriptumul, care se subsumează, este ceva mai analitic, dar el a fost redactat la aproape 7 ani de la apariţia în Revista Cronica a acestui articol!).
Acestuia îi urmează apoi o suită de câteva piese „de greutate”, consacrate aniversării - comemorării lui Eminescu, Caragiale, Blaga, Vasile Voiculescu, Labiş., Ţuţea, Stratan, aflate la graniţa eseului editorialistic, dominat de atititudine polemică, precum şi de râvna autorului de a puncta aspectele definitorii ale operei acestora. Sunt, se vede bine, rezultatul unor lecturi atente, deopotrivă a operei acestora, dar şi a referinţelor critice care s-au succedat în timp, pe care autorul nostru le-a filtrat cu aplicaţie şi le-a valorificat în beneficiul unui plus de înţelegere. De aici, fermitatea şi directeţea unor enunţuri, cu valoare fundamentală: „Originalitatea lui Caragiale rezidă în aceea că el creează o „comedie umană, în subtext, prin mijlocirea unei savuroase „comedii a cuvântului”, nu a unui comic ieftin, de situaţii, în care umorul dulce - amar şi ironia, iscă o gamă de reacţii - de la surâsuri gingaşe până la râsul homeric”; „Opera blagiană conţine simboluri şi metafore mitice nemaiîntâlnite la niciun alt poet român, clasic sau romantic, ele însele fiind purtătoare de fioruri existenţiale şi metafizice”; „Strofele poeziilor religioase ale lui Vasile Voiculescu sunt tot atâtea clopote de taină şi mister, al căror dangăt germinează în tăcere, precum lumina neînserată a divinităţii, pregătind rodul cel sfânt al primăverilor, de duhovnicie şi credinţă ale viitorului românesc” etc., etc.
O notă aparte, în acest segment al volumului, face eseul intitulat: „Rostirea poetică între rugăciune şi jertfă mântuitoare”, în care poetul N. D. Trifu îşi exersează subtilităţile de gândire, apreciind coerent, cu exemple, zonele de înrâurire şi simbolurile comune ale celor două forme de comunicare cu Dumnezeu, considerându-le, fericit, drept căi ale întrupării harice.
Interesant de observat este că o seamă din ipotezele şi consideraţiile enunţate în acest eseu se află, parţial, şi la baza altor articole din volum, ajutându-se de ele în identificarea unor exprimări care răspund ideii potrivit căreia creaţia poetică de valoare se manifestă sau cunoaşte două ipostaze privilegiate - aceea de rugăciune şi de jertfă mântuitoare.
Observaţii pertinente şi redactări inspirate conţin, în continuare, cronicile la volumele „Paharul însângerat”, semnat de poetul vrâncean Dumitru Pricop, şi „Fragmente despre infinit”, aparţinând poetului buzoian Gheorghe Istrate. O „evaluare literară”, demnă de menţionat, este şi aceea referitoare la poezia sătmăreanului George Vulturescu, căreia ii evidenţiază, cu pregnanţă, elementele particularizante, decurgând din „antilirismul conceptualizării poetice”. În acelaşi plan de situează, cu o afinitate în plus, şi comentariul asupra poeziei târgovişteanului Grigore Grigore, prilejuit de apariţia antologiei „Meseria de prieten”, pe care îl califică drept „un poet al melancoliei contemplative” şi, totodată, al exultanţei crepusculare”. Deloc nesemnificativ este şi spaţiul acordat poetului şi publicistului gălăţean Corneliu Antoniu a cărui operă face obiectul unei rodnice analize, îndreptăţindu-l pe comentator să conchidă că scriitorul în cauză poate fi, fără ezitare, încadrat „în galeria poeţilor autentici”.
În spaţiul acesta expresiv îşi fac loc, mai apoi, însemnările apreciative privind volumele de versuri ale preotului Constantin Dogaru şi inginerului - poet şi epigramist Geo Olteanu, ambii din Ploieşti, precum şi publicistului şi omului de cultură gălăţean Sterian Vicol. Toţi trei au parte de consideraţii critice pătrunzătoare, întreprinse cu o afectivitate frăţească şi îndatoritor spirit colegial.
Un scurt palier este rezervat, în carte, volumelor de proză, beneficiarii fiind romancierii Apostol Gurău, Emanoil Toma şi Culiţă Ion Uşurelu, acestuia din urmă comentându-i- se şi un volum de eseuri. Având evident o restrânsă aplecare către genul epic şi dorind, pe cât posibil, să evite platitudinile, Nicolae Dorin Trifu îşi limitează aici observaţiile, la strictul necesar, eliminând digresiunile, dar furnizând, totodată, cititorului elementele de caracterizare necesare punerii în temă şi schiţării cadrului apreciativ de percepţie.
În finalul ei, cartea are parte de o încheiere specială, autorul revenind la poezie şi aşezând aici, ca pe un veritabil corolar, poate şi pentru plăcerea demonstraţiei, un adevărat studiu critic, excelent croit, consacrat operei poetului Dumitru Pricop, - identificat ca fiind la origine prefaţa pe care Dorel Trifu a scris-o special pentru antologia „Muntele patimii” (Ed. Premier. 2003).
Frumuseţea redacţională şi acurateţea judecăţilor ne obligă, aproape, să cităm măcar două fraze: „Dumitru Pricop risipeşte Poezie, prin toate ungherele universului, de la tâmplele munţilor, încărcând mireasma înălţimilor celeste, până la aripile îngerului său păzitor ori gâtul subţire al lebedelor de zăpadă ale Empierului, pentru că o scrie cu lacrima zvântată a vântului albastru, pribegind între stele, sau cu propriile - i lacrimi, uitate cândva într-un colţ de cer. El trimite poezia mereu de unde i-a venit, ca o taină a rostirii, nespusă, pe care i-o lăsaseră părinţii, din părinţi, pierdută de un mileniu între basmele şi miturile prunciei între pâraie de balade, izvoritoare din piscuri mioritice, în nopţi descântate de magi, când îi sărută umbra de „prinţ vrâncean” aplecată asupra hrisoavelor străbune”.
Consecutiv acestora este ataşat, logic, un articol - omagiu, invocând personalitatea complexă a „prinţului vrâncean” (în fapt un apel la memoria clipei!), prilejuit de trecerea sa prematură în eternitate. Textul respectiv este însoţit de o poezie tulburătoare, scrisă la aproape un an de la nefericitul eveniment, pe care i-o dedică, aluziv, poetului - prieten Gh. Istrate, fratele întru spirit al fostului mare rapsod. Pe un ton elegiac, ea deplânge condiţia pasageră a poeţilor, închinători ai slovei, care „sub cerul înăsprit de vreme - trec prin lume - cu tălpile înfipte-n brazde (...)”, purtând icoane / de iarbă pe piept şi doruri / ca focurile albastre în vânt / pe care le aprind cu palmele / şi trupurile lor de pământ”.
Ce se poate constata din această parcurgere a cărţii, şi, fatalmente, sumară înşiruire a componentelor sale? Mai întâi, amplitudinea şi pertinenţa demersului, ilustrând, fără dubiu, o înzestrare, care-i face cinste poetului Nicolae Dorel Trifu. Chiar dacă uşor impresionistă şi uneori polemică, dar predilect analitică, critica sa ori efortul său evaluator, cum îi place sa spună, uzează de un instrumentar primar, bine însuşit, pe care, cu intuiţie sigură, poetul se pricepe a-l folosi. Pe alocuri, în exces, cel puţin în privinţa excesului de neologisme. Fapt îmbucurător este că aplicaţiile sale au parte de o bună susţinere, apelând prea adesea, în aprecieri, la surse verificate şi credibile. Tehnic vorbind, criticul - poet, deşi fără experienţă efectivă în domeniu, ştie să navigheze prudent pe apele mişcătoare ale hermeneuticii. El pleacă de la consideraţii cvasigenerale, se opreşte apoi la citate şi idei de suport, pe care le consideră utile, şi abia după aceea intră în subiect. Niciodată atacul nu este abrupt, ci din aproape în aproape se insinuează înlăuntrul operei studiate.
Nu formulează verdicte, iar susţinerile sale sunt bazate, preponderent, pe conexiuni logice şi pe instinctul său de poet. Câteodată, însă, construcţia frazei trădează preferinţa pentru prea multe artificii lexicale dezavantajându-i mesajul şi făcând mai evidente discrepanţele de tratare şi fragilitatea argumentelor. Dar bagajul său de informaţii şi, mai ales, buna stăpânire a limbii poeticeşti îi permit să străbată o gamă largă de interpretări, dominante fiind cele care vizează conţinutul. În judecarea cărţilor de poezie, mai cu seamă, este chiar admirabil, punând atâta sârg prietenesc încât te cucereşte, fără a exceda, totuşi.
Divers în gama apreciativă şi la obiect, subtil când trebuie şi explicit la nevoie, N. D. Trifu dovedeşte că între expresia lirică, suplă şi fragilă, şi angrenajul complicat al exerciţiului critic pot exista căi de comunicare. S-a dovedit de atâtea ori de-a lungul timpului. Sub aura cuvintelor sale, bine alese şi strunite, în egală măsură, se adună o sumă de gânduri şi se desfăşoară un mic spectacol pe care N. D. Trifu, în polivalenţa preocupărilor sale, îl joacă fără aroganţă, cu modestie şi tragere de inimă, cu intenţia că astfel, graţie calităţilor sale de poet, în primul rând, poate să dea la iveală, mai elocvent şi mai bine, prin harul expresivităţii creative a rostirii, guvernată de pronia divină, o parte din frumuseţea şi împlinirea confraţilor săi întru condei. Nu e puţin lucru şi nici nefolositor.


• Nicolae Dorel Trifu - Sub aura cuvintelor (confesiuni şi evaluări literare), Fundaţia culturală Antares, Galaţi, 2008, 227 p.

Back To Top