Categorie: APH Cultural

Universitatea Regele Juan Carlos din localitatea Fuenlabrada a organizat o săptămână a artelor emigranţilor din Europa de Est. Coordonator al acestui festival a fost Katia Lissavetzky Diez.(prorector sociologie si antropologie), sora preşedintelui del Consejo Superior de Deportes şi al Comitetului Olimpic Spaniol Jaime Lissavetzky. În sălile expoziţionale ale Aulei de Onoare au fos invitaţi artişti din 17 ţări. Din România a fost invitati un colectiv de studenţi RoMadrid, cineastul (regizor) Alexandru Conde de Transilvanya (cu filmul său " Musica en el camino") şi fotograful Mihai Petre.

Povestea lui Mihai Petre

S-a născut in localitatea prahoveană Câmpina, în 1980, sub semnul berbecului.
A absolvit, în 1998, Liceul "Forestier" Câmpina, secţia Finanţe-Contabilitate. Şi-a urmat drumul spre Bucureşti şi, în 2002, îşi ia licenţa în Managementul Resurselor Umane la Academia de Studii Economice.

Pasiunea pentru fotografie şi-a descoperit-o de mic copil, la vârsta de 10 ani, când developa, împreună cu vărul lui, într-un atelier improvizat, la bunici, pozele făcute cu binecunoscutul aparat Smena. Anii au trecut şi Mihai si-a cultivat pasiunea pentru fotografie în timpul liber, în vacanţe şi la zilele de naştere ale colegilor. A trecut liceul, a trecut şi facultatea şi, odată cu evoluţia tehnologiei, pasiunea lui pentru fotografie a... crescut şi ea.

După o ascensiune rapidă în domeniul bancar (în 2003 intră în echipa Raiffeisen Bank, pe care o părăseşte trei ani mai târziu pentru ABN AMRO Bank), Mihai hotărăşte să ia viaţa de la început.
În aprilie 2008, renunţă la un job challenging în ABN AMRO Bank pentru o nouă provocare: Spania, lăsându-i în urmă pe cei dragi: părinţii, prietenii, dar şi locurile frumoase unde a copilărit.

O nouă viaţă, o veche pasiune...

S-a mutat intr-o altă ţară, cu speranţe noi si vechi pasiuni: dorinţa de a se exprima prin fotografie, de a transmite sentimente dincolo de obiectivul rece al camerei de fotografiat.
Şansa i-a surâs în luna noiembrie, când a fost invitat să-şi expună lucrările la prima ediţie a "Expoziţiei Artiştilor din Estul Europei", organizată de către Universitatea Rey Juan Carlos din Spania.


O zi din viaţa unui pământean


A ales să expună o parte (5) din lucrările sale favorite: " Încă o zi departe de casă", "Fereastra Speranţei", "O zi din viaţa unui imigrant".
"O fărâmă din ideile mele", aşa cum îi place să spună despre blogul lui (http://mihaipetre.mifotoblog.com), găzduieşte lucrări dragi lui, momente unice surprinse în zile obişnuite din viaţa unui pământean.
Mihai încheie întâlnirea noastră cu un mesaj pentru cei de acasă: "Mulţumesc piticanie şi mulţumesc domnule Lăscărica!", alias doamna şi domnul Petre.


Brâncuşi de lemn de abanos


Dar steaua acestui festival a fost fără îndoială Mircea Magiaru, un sculptor „Gitano-Rumano”.
Pe afişul său profesorii de artă l-au declarat "Ambasadorul artei străzilor din Madrid", iar alţii au avut chiar curajul să-l numească "Brâncuşi de lemn de abanos"
Mirseea, cum îi pronunţă - cu greu - numele spaniolii, s-a născut pe 3 august 1948 în Simileasa Buzăului muncitoresc. De mic cioplea beţele si crăcile copacilor din cartierul muncitoresc. S-a angajat la o fabrică de mobilă ca să-şi ajute fraţii mai mici orfani să nu devină „manglitori” şi să-i mănânce puşcăria.

Ori artist, ori puşcăriaş

"Mi-a fost frică de pârnaie!", spune Mişu. De aceea i-a ţinut pe toţi ai lui cu mână de fier (sau lemn) pe lângă el şi i-a educat bine cu frica lui Dumnezeu. „Am preferat sa fiu artist decât puşcăriaş”, afirmă sculptorul. În Spania a ajuns „inspirat” de mulţi concetăţeni de-ai lui care luaseră drumul străinătăţii. El mai lucrase şi „pe vremea aia, a lui Ceauşescu”, prin Irak şi alte ţări arabe cărora le stâlceşte numele. „Eu doar ştiu să simt lemnul - şi el îmi deschide sufletul -, sau cuţitele mele. Se lasă să-l omor un pic câte un pic. Pe nea ' Mircea îl găseşti câtu-i ziulica de lungă în cur pe o bordură a străzii Alcala din Madrid, lângă o uşă de lemn găsită în containerele de gunoi”.

Mai bine mexican decât român

Lumea bună din cartierul rezidenţial Marchiz de Salamanca trece spre magazinul El Corte Ingles. Unii chiar adună compulsiv lucrările sculptate de Mircea, plătind un preţ foarte bun pe fiecare dintre ele. Până acum a fost invitat la patru expoziţii de către spaniolii care se mândresc să-i găzduiască arta naiv stradală. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută când mari critici de artă, studenţi „mecenas” s-au înghesuit în faţa celor şase lucrări ale sale. Mircea a fost invitat sa vorbească în faţa studenţilor care luau notiţe. Mircea a vorbit mai bine în limba lui Cervantes decât în cea lui Eminescu pe care cu greu o mai vorbeşte. Până acum, lumea mă ştia că sunt mexican, că îmi era ruşine să spun că sunt român, să nu vă fac de râs... că eu sunt de fapt ţigan şi aşa o să mor... ţigan, tzigionen sau gitano... gitan... hitan”.

Back To Top