Terorismul apare astăzi ca formă a unei atitudini războinice. Pe de altă parte, comunitatea proclamă pacea. Într-un fel sau altul adevărul este ignorat fie prin declararea răului absolut, fie prin devierea către pacifism, iar conflictele sunt legitimate sentimental sau justiţiar.
Adevărul terorismului este alienarea morţii individuale. De aceea acţiunile teroriste anihilează orice fel de comunicare specifică între indivizi care locuiesc (convieţuiesc) în limitele condiţiei umane şi încep prin a ignora moartea, ea însăşi subiect al comunicării, fapt care conferă oricărui dialog iniţiatic superficialitatea pe care orice ignorare şi ignoranţă o presupun. Pentru terorism, condiţia supravieţuirii este o evaziune de la legitimitatea acţiunii teroriste, care este sacrificiul, deşi puritatea adevărului acţiunilor teroriste relevă şi o activitate practică ce trebuie îndeplinită de cineva, chiar în condiţiile unor constrângeri contractuale.
Cu alte cuvinte, atunci când sacrificiul este efect al unor constrângeri contractuale civile, putem vorbi despre o aplicaţie practică a temeiului sacrificării. Imposibilitatea, însă, de a defini terorismul, în aceste timpuri, supranumite, prin excelenţă, ale comunicării, şi considerând că terorismul decodifică voinţa de sacrificiu, ne conduce, iată, dinaintea absenţei oricărei informaţii despre legitimitatea acestui sacrificiu întemeiat.
Numai dacă sacrificiul poate comunica sentimentul celui sacrificat, atunci abia este posibil ca era comunicării, în care trăim, să încerce definirea acestui sentiment.
Şi totuşi terorismul este failibil, atâta vreme cât definirea sentimentală a celui sacrificat rămâne suspendată. Dar, odată definit acest sentiment, comunicarea definiţiei în lume ar putea nu numai să justifice terorismul, dar să îl şi legitimeze. Exclusiv în aceste condiţii, terorismul poate fi o informaţie politică (în vederea certitudinii civice pe care o promite).
Sacrificiul, într-adevăr, este o exigenţă a realismului politic, dar în acelaşi timp realismul oricărui act politic legitimează şi un fundamentalism, independent de orice fel de credinţă. Atunci când se pune şi problema credinţei, ca în cazul terorismului, aceasta devine o exigenţă a realismului politic, exclusiv ca determinare a realităţii politice. În acest context, cu adevărat credinţa defineşte o atitudine şi chiar este una, prin ea însăşi.
Definit ca o „realitate”, terorismul se legitimează prin oportunitatea actelor sale în vederea definirii, din perspectiva acestei realităţi, a statutului de cetăţean. Totodată, definită din această perspectivă, cetăţenia, nu numai că pune în discuţie, dar se şi întemeiază pe ceea ce am putea numi anihilarea cetăţeanului. Abia în aceste condiţii, orice atitudine prin care terorismul defineşte cetăţenia apare ca inadmisibilă şi, de asemenea, fatală prin acţiunile sale ce devin astfel o realitate, mai puţin însă un suport pentru susţinerea adevărului propriu, fapt pentru care, se spune, terorismul este indefinibil, nu are o definiţie, deci nu se poate legitima.
Ca atare, constatarea unei realităţi
ce nu poate fi definită este efectul înţelegerii unei atitudini a cărei oportunitate fixează înţelegerea la nivelul, exclusiv, chiar dacă inexplicabil şi fără ieşire, al realităţii însăşi. Asta înseamnă că acest fel de a fi cetăţean, determinat prin anihilare şi cauzat de sacrificiu, în măsura în care există ca realitate civică despre care se spune că nu poate fi definită, şi denumită terorism, considerat de întreaga lume o „realitate”, este unicul fel de cetăţenie în măsură să mobilizeze o înţelegere a acelei/acestei realităţi.
Putem observa că nimic altceva decât însuşi terorismul poate iniţia o eventuală acţiune de definire, dar ce este mai important aici, vizavi de fundamentalismul religios, este că religia nu apare în nici un fel ca principiu sau motor al acestei fenomenologii.
Cu toate acestea, cetăţenia, ca determinare esenţială a locuirii noastre într-o cetatea războinică sau pacifistă ce decide sacrificiul sau anihilarea, ne apare, totuşi, inclusiv ca efect al unei locuiri uitate, a unui fel al nostru de a locui, ca cetăţeni ai unei realităţi pe care timpurile noastre o lasă pradă uitării. Poate tocmai din acest motiv cuvintele, vorbirea sunt acum de neevitat în politică, mai mult decât oricând, şi cu atât mai mult legat de acţiuni civice indefinibile, cum este cazul celor teroriste.