Terorismul apare astăzi ca formă a unei atitudini războinice. Pe de altă parte, comunitatea proclamă pacea. Într-un fel sau altul adevărul este ignorat fie prin declararea răului absolut, fie prin devierea către pacifism, iar conflictele sunt legitimate sentimental sau justiţiar.
Cu toate acestea, cetăţenia, ca determinare esenţială a locuirii noastre într-o cetatea războinică sau pacifistă ce decide sacrificiul sau anihilarea, ne apare, totuşi, inclusiv ca efect al unei locuiri uitate, a unui fel al nostru de a locui, ca cetăţeni ai unei realităţi pe care timpurile noastre o lasă pradă uitării. Poate tocmai din acest motiv cuvintele, vorbirea sunt acum de neevitat în politică, mai mult decât oricând, şi cu atât mai mult legat de acţiuni civice indefinibile, cum este cazul celor teroriste.
Ceea ce cade acum în uitare, şi multă vreme a fost determinanta esenţială a locuirii noastre cetăţeneşti, este posibil să nu poată fi abandonat, chiar dacă acesta este sensul uitării, sau să nu trebuiască a fi abandonat, şi atunci, de aceea probabil, terorismul, ca fenomen al unei locuiri de care în graba noastră am uitat, se impune, în această manieră suprapersonală sau impersonală sau reflexivă, ca un efort real, dar indefinibil, a cărui natură este sacrificiul. Mai mult, încercarea de a defini atitudini indefinibile şi în esenţă anihilatorii, sau cel puţin războinice, deci fundamentaliste, rămâne, chiar şi în preajma acestui ocean de uitare, o problemă legată de cuvânt. Astfel, sacrificiul anihilator şi uitarea acced simultan la o vorbire ce, la rândul ei, cade instantaneu în uitare, şi de aceea terorismul, la rândul său, apare indefinibil şi de neexplicat.
Sacrificiul-anihilator este esenţa oricărui fundamentalism. Asta înseamnă că sacrificiul evocă aici o zădărnicie, o deşertăciune a deşertăciunilor, mai curând decât un principiu, dar şi mai mult decât atât, sacrificiul-anihilator invocă şi, dacă putem spune aşa, întemeiază actualitatea morţii, adică, în mod paradoxal, întemeiază o prezenţă a ceea ce este impracticabil şi unic: uitarea.
Acest sacrificiu, evocator al uitării, provoacă tocmai grija şi îngrijorarea faţă de un fel, acum uitat sau doar ignorat, de a fi cetăţean, deci a unui altfel de locuire, acum uitat. Sacrificiul presupune, după cum bine ştim, impunerea unui ceva destinat uitării sau care ne poate uita, păstrând în sine inclusiv uitatele noastre modalităţi de a locui. Aceste uitate modalităţi de a locui în cetate, deci politice, ca esenţă a sacrificiului evocator al uitării, adică a sacrificiului-anihilator ca atitudine fundamentalistă, presupun următorul fenomen: în sacrificarea cotidiană practicată, a cărei esenţă este sacrificiul civilizator ce sacrifică însuşi sacrul, se impun modalităţi politice actuale de a locui, prin care orice prezenţă impracticabilă (ideea), orice sacrificiu-anihilator, orice fundamentalism reclamă o încetăţenire a cuvântului (logos), ca ultim rest sacru. În acest sens, orice atitudine fundamentalistă conţine, ca fiind ceva inadmisibil, definiţia unei cetăţenii impracticabile, deoarece presupune acest rest sacru, adică cuvântul, ca pe ceva ajuns incompatibil şi impracticabil cu civilizarea, dar şi îngrijorător din punct de vedere politic, pentru că subminează (aşa cum creştinismul o subliniază deja) însuşi suportul fizic al obiectului de activitate propriu politicii, omul şi cetatea lui, ce - global vorbind - a devenit întreaga planetă. În fapt, acum, omul ameninţă în deşert şi cu cuvintele puţine, care au mai rămas, o divinitate pe care o refuză, dar cu care îşi negociază pretenţiile, la care ar fi dispus să renunţe, dacă divinitatea s-ar arăta pur şi simplu. E un fel de risc ce aminteşte de riscul şi naivitatea pe care o practică de cele mai multe ori însuşi terorismul.
Dacă cetăţenia este un apanaj al prezenţei prin excelenţă, dar ea devine impracticabilă, raportat la divinitatea care nu mai ascultă de noi, sau la noi înşine care nu mai putem asculta, atunci, prin ea însăşi, cetăţenia invocă un subiect al uitării.
Faptul acesta, de a evoca uitarea în care eşti căzut ca cetăţean, este o formă de sacrificiu anihilator, de umilire, pe care statutul de cetăţean nu-l comportă decât ca efect al uitării, ca prezenţă impracticabilă, despre care am spus că reclamă în-cetăţenirea cuvântului (logos),
definindu-se în acest chip ca o „realitate”. Astfel, atâta vreme cât un locuitor îşi încetăţeneşte locuirea, chiar ca subiect al uitării, orice atitudine fundamentalistă conţine acea realitate civilă ce defineşte statutul de locuitor al unei cetăţi.