În casa care a găzduit primitoare naşterea celui care se conturează chiar aievea din necuvinte, s-au adunat sâmbătă, 13 decembrie, câţiva apropiaţi şi cunoscuţi întru (ne)desluşiri ai poetului Nichita Stănescu. 25 de ani de la moartea maestrului. Impropriu folosit termenul de „moarte” în acest context, motiv pentru care, cei prezenţi n-au vorbit despre aceast fel de trecere a maestrului, ci despre Viaţa lui... viaţă rămasă pentru a fi trăită de cei care-l citesc. Alături de muzeograful Muzeului Memorial „Nichita Stănescu” Ploieşti, Carmen Guef, prof. Gabriela Teodorescu şi col. (r) Ioan Dogaru, tinerii (ocupanţi majoritari ai scaunelor din sală) au trăit deodată şi „Starea poeziei” şi starea de „A fi! A fi! A fi!”
Despre întruchipările fotografice ale lui Nichita
Prof. Gabriela Teodorescu a punctat în prezentarea făcută relaţia neîndoielnică dintre „fiindul” poetului şi fotografiile „care au consemnat existenţa pământeană a lui Nichita, cu deschidere spre transcendent”. Apreciind vremurile benefice, care au făcut ca aparatul foto să fie inventat chiar în anii „bătrânului” (de la Eminescu ne-au rămas doar trei fotografii, din care una contestată), ne putem împlini acum, la un sfert de veac de la părăsirea tristă a poetului, de „imagini picturale care ilustrează mişcător existenţa lui, legată în transcendent de imaginile plastice ale poeziei”.
„Pata de sânge care vorbeşte” îşi arată nuanţa încă de la formare
„În pozele din copilărie remarcăm acea uimire puţin melancolică în faţa lumii. De altfel, în toate fotografiile, figura lui se detaşează prin expresivitate şi înălţimea siluetei. Este vizibil că Nichita este cel mai înalt. Cu o excepţie: Geo Bogza, care era ca un creştet de munte. Doi suavi lungani.”, mărturiseşte prof. G. Teodorescu.
În fotografiile din tinereţe, se regăseşte acelaşi joc între componentele figurii şi trăsăturile de expresie. „Mângâiat de mareea luminilor... Cine a făcut fotografia şi-a iubit modelul. (verişoara poetului, prezentă de asemenea la eveniment, adaugă: „Tatăl şi-a iubit fiul!”)” Trăsăturile trădează o osatură de mare nobleţe, mare rafinament.
Nichita - cel în care se întâlnesc două surse de energie umană
„Părinţi veniţi din colţuri diferite ale ţării româneşti”, spunea Mihail Sadoveanu. „Şi din stări diferite. Aceeaşi permanentă oscilare între emoţii contrare foarte puternice.” (G. Teodorescu). Reunirea celor două diferenţe vremelnice echivalează în fotografia care-l surprinde pe poet cu echilibrul între privire şi zâmbet, cu jocul între melancolie şi surâs. De altfel, „îngerul blond” este combinarea perfectă (iată, că perfecţiunea primeşte, când este vorba de Nichita Stănescu, grad de umanitate!) a teluricului, frământat de lungi nedumeriri existenţiale, şi a „acelui ceva dintre aripă şi aer”, necuvântat pentru noi altfel decât în chip nichitian.
Maturitatea „îngerului blond” - spre un hău al tragicului
Fotografiile de la vârsta maturităţii, trădând (unele) „momentul de disconfort al absenţei danturii” (cât de „palpabil” se poate vorbi despre un „înger” - de aici exclamaţia „Şi totuşi a fost om!”), arată o „Silueta înaltă, dar împovărată, cu umerii aduşi”. În unele imagini, în care poetul schiţează un gest premergător zâmbetului, „gura tragic deschisă dreptunghiulară, se deschide parcă spre un hău al tragicului”. Expresiile sunt însă aceleaşi, de necuvântat, succedate firesc sau chiar voite, „regizate” în complicitate cu fotograful.
Câteva regii fotografice
În prezentarea prof. Gabriela Teodorescu se regăsesc comentate şi fotografiile voite, ca semn, probabil, al unui teatru... „teatru de orgoliu si de ratacire; o lume plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.” (Voltaire). Între aceste scene se înscrie fotografia în care Nichita îşi întinde mâinile spre un orizont senin - „ca un fel de efigie a răstignirii”, spune prof. G. Teodorescu -, cea în care poetul poartă o cunună de usturoi (ca semn potrivnic spaimelor) şi cea care îi arată pe Nichita şi pe Dora ca doi faraoni la intrarea în piramida de la Giseh. „Există o legătură subtilă între cel care face o poză şi cel care ştie că pozează pentru eternitate.”, concluzionează prof. G. Teodorescu.
A doua parte a întâlnirii s-a constituit în prezentarea cărţii „Nichita Stănescu - 25 de ani de la trecerea lui la eternitate”, semnată de col. (r) Ioan Dogaru şi apărută la Editura Proxima.
Autorul , fondator al primei secţii numismatice din istoria armatei române şi preşedinte al acesteia de la înfiinţare (1976) până în anul 2000, timp în care a adus o contribuţie deosebită în cunoaşterea armatei române în medalistică, decoraţii şi insignografie, a reunit în acest volum documente şi fotografii purtând semnătura ori dedicaţiile lui Nichita Stănescu. „Am scos această carte dintr-un respect deosebit pentru acest om care a revoluţionat literatura română, iar în numismatică a creat un entuziasm deosebit în rândul colecţionarilor şi dorinţa de a transmite mai departe această frumoasă pasiune. Proiectul dospea de foarte mult timp. Dar nu s-a putut materializa până acum. M-am gândit, la comemorare, să adun documentele oficiale, originale pe care a acordat Nichita autografe - pe legitimaţiile şi programele expoziţionale numismatice organizate de secţie şi la care Nichita a participat, pe timbre cu efigia lui Eminescu, pe două plicuri cu Eminescu - „Sufletul sufletului nostru, Eminescu!” şi „Inima inimei noastre, Eminescu!” (ambele datează din 1982).”
Medalia lui Nichita
În 1984, la împlinirea unu an de la trecerea poetului, prin efortul susţinut al col. I. Dogaru, secţia de numismatică a scos o medalie. Pe faţă este imprimat autoportret al lui Nichita cu profil pe stânga. Pe revers - vestitul Pegas. „Era greu de batut medalie atunci fără aprobarea Biroului 2. Este prima medalie bătută cu Nichita. A fost un omagiu adus de prietenii numismaţi. S-a dat imediat dispoziţia ca Stancu, directorul Cercului, să fie demis, la fel, Donoiu, şeful secţiei „Numismatică”. S-a intervenit pe linie militară şi, încet-încet, s-a stins acest conflict.”, mărturiseşte autorul volumului.