Terorismul apare astăzi ca formă a unei atitudini războinice. Pe de altă parte, comunitatea proclamă pacea. Într-un fel sau altul adevărul este ignorat fie prin declararea răului absolut, fie prin devierea către pacifism, iar conflictele sunt legitimate sentimental sau justiţiar.
În fapt, acum, omul ameninţă în deşert şi cu cuvintele puţine, care au mai rămas, o divinitate pe care o refuză, dar cu care îşi negociază pretenţiile, la care ar fi dispus să renunţe, dacă divinitatea s-ar arăta pur şi simplu. E un fel de risc ce aminteşte de riscul şi naivitatea pe care o practică de cele mai multe ori însuşi terorismul.
Dacă cetăţenia este un apanaj al prezenţei prin excelenţă, dar ea devine impracticabilă, raportat la divinitatea care nu mai ascultă de noi, sau la noi înşine care nu mai putem asculta, atunci, prin ea însăşi, cetăţenia invocă un subiect al uitării. Faptul acesta, de a evoca uitarea în care eşti căzut ca cetăţean, este o formă de sacrificiu anihilator, de umilire, pe care statutul de cetăţean nu-l comportă decât ca efect al uitării, ca prezenţă impracticabilă, despre care am spus că reclamă în-cetăţenirea cuvântului (logos), definindu-se în acest chip ca o „realitate”. Astfel, atâta vreme cât un locuitor îşi încetăţeneşte locuirea, chiar ca subiect al uitării, orice atitudine fundamentalistă conţine acea realitate civilă ce defineşte statutul de locuitor al unei cetăţi.
Atitudinea teroristă, ce descrie cetăţenia unei anume locuiri ca sacrificare, este o metafizică a locuirii globale. Această metafizică pune în chestiune eu-l ca fiind ceva uitat şi civilizat în acelaşi timp. În memoria fiecărei persoane, confruntată cu înţelegerea terorismului, stăruie în-locuirea globalităţii prin civilizare. Acesta este unul din motivele prezentului, pentru care divinitatea este percepută ca persoană umană, iar civilizarea ca ceva familiar. Şi, de asemenea, este şi motivul pentru care, deşi nu poate fi definit, terorismul este considerat un fenomen religios. În fapt, orice fel de terorism apare ca efect al acţiunii unei divinităţi care aparţine civilizaţiei, ceea ce este de neconceput. Asta, în primul rând, pentru că divinitatea presupune o taină pe care noi, de prea multe ori, o numim, omeneşte, sălbăticie.
În limitele subconştientului nostru, sinuciderea este şi ea tot o „realitate”. În aceste condiţii, dacă sinuciderea este un sacrificiu evocator al uitării, adică un mod de a locui pe care să-l înţelegem ca terorism, atunci realitatea sinuciderii ca oponent al uitării este ceea ce am numit noi anihilare. Astfel, anihilarea este şi esenţa verbală a faptului de a te opune, de a contracara, ca atitudine cetăţenească. În acest mod, opoziţia determină fundamentalismul ce descrie, prin acest termen, actul de teroare al sinuciderii revendicative. Dacă atitudinea de opoziţie şi anihilare a sinuciderii revendicative am considera-o esenţă a terorismului, atunci am ajunge în situaţia vicioasă, descrisă câteva paragrafe mai sus, de a explica „realitatea” terorismului printr-o realitate. Totuşi, putem arăta că, determinând o anume locuire cetăţenească, atitudinea fundamentalistă a sinuciderii nu este străină de actul civilizator care, la rândul său, nefiind străin de sacrificiul evocativ, este spaţiul de manifestare al oricărei cetăţenii. Sacrificiul fiind acela care determină, în realitate, civilizarea prin opoziţie a consistenţei războinice a sinuciderii. Astfel, evocativ, atitudinea de opoziţie stăruie civilizator în consistenţa evocatoare a atitudinilor fundamentaliste. Totuşi, civilizarea opoziţională (printr-un act de opoziţie) este mai curând o fenomenologie, pentru că atitudinea civilizatoare opoziţională a asumării anihilatoare, prin sinucidere, nu poate ajunge să determine şi să aducă în actualitate, imediat, întregul cortegiu al unui subiect uitat şi esenţial. Tot astfel după cum sinuciderea nu presupune, indiscutabil, anihilarea. În economia rândurilor de faţă, anihilarea determină şi descrie totalitar caracterul civilizator al cetăţeniei, deoarece atât sinuciderea, cât şi atitudinea civică sunt, în calitate de acţiuni cetăţeneşti, mai curând posibilităţi.
Prin natura ei realistă, această fenomenologie a atitudinilor de opoziţie ce aparţin civilizaţiei în care trăim, şi care modifică şi influenţează această civilizare a noastră, nu poate defini terorismul, de pildă, ca fiind altceva sau mai mult decât o realitate. Dimpotrivă, însă, pe tărâmul esenţei oricăror atitudini civilizatorii, care este un tărâm al sacrificiului, şi numai în acest domeniu, definiţia terorismului este posibilă. Realitatea, pe care noi o alăturăm grăbit, atunci când spunem că terorismul este o realitate, însăşi definiţiei terorismului, nu este altceva decât locul din care poate fi determinată, ca sacrificiu, atitudinea de opoziţie a terorismului.
Atitudinile civilizatoare opoziţionale (de opoziţie), integrate de noi termenului de realism, nu sunt altceva decât ceea ce numim ca fiind anonimatul. Astfel, realitatea apare ca civilizare anonimă, ceea ce nu e departe de o eventuală definiţie a acesteia, în forma fenomenologiei atitudinilor opoziţionale, a consistenţei prin opoziţie a oricărei atitudini fundamentaliste.