Categorie: APH Cultural

Terorismul apare astăzi ca formă a unei atitudini războinice. Pe de altă parte, comunitatea proclamă pacea. Într-un fel sau altul adevărul este ignorat fie prin declararea răului absolut, fie prin devierea către pacifism, iar conflictele sunt legitimate sentimental sau justiţiar.

Dar, aşa cum spuneam mai sus, anonimatul realităţii, cu efecte asupra fundamentalismului însuşi, nu este totuşi substanţa definitorie a realităţii. Cu toate acestea, prin însăşi obiectivitatea cu care susţine calitatea de cetăţean, realitatea impune un anonimat determinat, la rândul său, de orice atitudine civilizatorie opoziţională. Evidenţierea, de către realitate, a anonimatului se răsfrânge asupra oricărei maniere de comunicare politică. Dacă descriem realitatea „înconjurătoare” ca fiind o fenomenologie a atitudinilor civilizatorii opoziţionale, atunci putem depista o formă anonimă de cetăţenie definită drept terorism, dacă şi numai dacă terorismul este definit printr-un sacrificiu. Realitatea este departe de a impune o astfel de definire a terorismului (deşi terorismul şi realitatea se confundă la nivelul oricărei abordări sociologice sau politice); dar această definire este posibilă şi este şi preluată ca atare, numai şi numai pentru că terorismul însuşi se consideră o formă de comunicare.


Realitatea este anonimatul civilizator opoziţional ce determină inclusiv consistenţa temeiurilor căzute în uitare şi formulate în zilele noastre ca principii fundamentaliste sau obscurantiste.


În fapt, realitatea poate fi definită ca actualitate a civilizaţiei, independentă de anonimat. Asta defineşte, totodată şi cu atât mai mult, sacrificiul ca pe o determinantă a cetăţeniei, unica de altfel, capabilă să anihileze căderea în uitare a realităţii însăşi.


Coroborând:
Civilizaţia, numită de noi, opoziţională a sacrificiului, pe de-o parte, şi a manipulării morţii, pe de altă parte, distincţie independentă de orice fundamentalism, dar şi de realitatea însăşi, este o determinare ce nu asigură prin ea însăşi comunicabilitatea. Dar are totuşi menirea de a întemeia fundamentalismul, ca formă de comunicare, în vederea definirii, dacă şi numai dacă fundamentalismul, de pildă, nu ajunge, cum s-a ajuns deja, să definească un anume subiect, cum ar fi terorismul, ca fiind, pur şi simplu, o „realitate”.


Atâta vreme cât considerăm fundamentalismul, în mod nemijlocit, o „realitate”, implicit terorismul este „o realitate”, deci este comunicabil, tocmai ca realitate specificabilă, de exemplu, în maniera de a se manifeste a religiei. Numai că religia, dacă e să ne referim la acest exemplu, ca încercare de comunicare personală, are ca principiu, şi nu ca definiţie, realitatea însăşi.


Dacă ne întrebăm „ce este terorismul?”, răspunsul, ca şi cel legat de întrebarea despre fundamentalism, poate fi politic sau/şi religios în acelaşi timp.
Putem avea o abordare istorică a realităţii terorismului numai dacă dorim să comunicăm politic răspunsul şi, de asemenea, numai ca urmare a unei realităţi politice şi, fireşte, numai dacă întrebarea ia în consideraţie, cronologic, modul în care cetăţenii dintotdeauna s-au raportat la faptul că a locui nu presupune neapărat existenţa unei cetăţi. În acest fel, şi având în vedere regulile comunicării, care, dintr-un anumit punct de vedere, sunt fundamentaliste*, întrebarea se poate adecva la ceea ce noi numim civilizaţie ca la ceva eminamente fizic. Această situaţie defineşte întrebarea de o asemenea manieră integratoare, ca fiind una metafizică, numai dacă răspunsul este descifrabil în planul oricărei civilizaţii.

Back To Top