Marea hoinăreală. Ştiam că până la urmă o să apară; comunitatea românească din Ibiza poate adăposti personaje mai interesante decât fufele, peştii, derbedeii, hoţii şi bunicile aduse din ţară ca să aibă grijă de copii şi să facă mâncare şi curat.
Radu era o figură aparte. Aparţinea acestui gen de bărbat-copil ce poate fi întâlnit hoinărind prin cele mai însorite locuri din lume, dând impresia că se îndreaptă, fără grabă, spre un paradis cunoscut doar din zvonuri, poate o plajă încă necontaminată de civilizaţie, un loc unde este de sperat să se întâmple... ceva, împlinirea unui dor vag concretizat ale cărui criterii de puritate şi pace sunt îndeajuns de înalte ca să garanteze o dulce şi resemnată ratare. Se autodenumesc "hoinari", şi adevărul este că hoinăreala este singurul lucru în care sunt experţi. Cunosc ca pe propriul buzunar jumătate de mapamond.
Au zăcut prin închisori mexicane, au contractat dizenterie deambulând prin dezolante sate portugheze şi au fost izgoniţi din oraşele andaluze de către înfuriatele rude masculine ale unor gitane focoase dar de neatins. Radu era unul dintre ei; însă, în ciuda cunoştinţelor şi a experienţelor acumulate, părea, în mod curios, gol pe dinăuntru, metodic şi insondabil. Avea în jur de patruzeci de ani şi dădea impresia că hoinărelile sale l-au purificat de toate relele, transformându-l într-un inocent autentic. L-am cunoscut vara trecută pe o plajă aproape sălbatică. Părea concentrat în bizara îndeletnicire de a face nişte noduri complicate pe o bucata de frânghie cu aparent unicul scop de a distra un grup de copii bronzaţi până la refuz şi slabi ca nişte păianjeni.
În lunile următoare ne-am întâlnit frecvent intr-un bar hippie din Bahia San Antonio, faimos pentru un whiskey foarte aromat şi fără nume şi imensele platouri de caracatiţă călită în usturoi. Eram ceea ce se cheamă bune cunoştinţe, simpli tovarăşi în consumul entuziast al meniului mai sus pomenit. Pălăvrăgeam si râdeam (discret) de mereu aceiaşi clienţi ai barului, a cărui deviză strident tipărită pe un afiş atârnat la buna vedere era "Aici nu există beţivul satului pentru că toţi facem cu rândul". Era un bun povestitor. De fapt, nu cred că am cunoscut altul mai captivant.
Într-o poveste şi alta am aflat că era dintr-un sat de pe lângă Buzău şi că a studiat o vreme la Politehnica din Bucureşti, însă mai departe de acest ultim amănunt cronologia şi cadenţa vieţii sale se deşirau într-o confuzie de anecdote. Am mai aflat (din alte surse) că avea închiriată o căsuţă în Cala Tarida unde trăia împreuna cu o daneză - Rigmor - şi alte câteva persoane, şi că poliţia făcea frecvent razii, ca răspuns la presupuse ponturi ce denunţau chestii supărătoare legate de ocultism, sex si droguri. Nu ştiu cât adevăr conţineau aceste rumori, însă presupun că profundul sentiment antiromânesc caracteristic zonei le-ar putea justifica. N-am încercat niciodată să-l trag de limbă, deşi sordidul zvonurilor care circulau îmi treziseră curiozitatea. Eram doar tovarăşi de vorbărie şi nimic mai mult... O singură dată mi s-a părut că disting o vagă amărăciune camuflată în spatele încântătoarei sale conversaţii.
Marea trândăveală
Eram aşezaţi ca de obicei, cu picioarele sprijinite de balustrada terasei, contemplând (şi râgâind din când în când) luminile hotelurilor de pe partea cealaltă a golfului, şi, nu ştiu cum, ajunseserăm să vorbim despre femei. Mi-a semnalat o roşcată năucitoare tolănită într-un hamac la câteva mese distanţă şi pe bărbătuc, care o acompania vârstnic, resemnat şi evident apatic, comentând cu un zâmbet amar că aici pedeapsa oficială pentru curajul de a contracta o căsătorie mixtă (cu una din jumătăţile portocalei de extracţie britanică) este o mândră pereche de coarne.
„Îţi rup inima şi, culmea, o fac cu cele mai bune intenţii", a conchis aprinzându-şi o ţigară cu un gest de vagă frustrare, incapabil să exprime mai bine ceea ce vroia să spună. Rareori am văzut un chip atât de absorbit de o anume amintire şi am fost convinsă că nu vorbea de femei la modul general. Mi s-a părut că e pe punctul de a-mi povesti ceva, ceva despre unul dintre momentele hotărâtoare din viaţa lui; însă tocmai atunci a ieşit bălăbănindu-se din bar bătrânul Pablo Pablito, care, fără vreo urmă de stinghereală, s-a pus să urineze în apă printre şi peste barele decojite ale balustradei de lemn.
S-a sprijinit de un stâlp al terasei, întors pe jumătate spre noi, şi arcul strălucitor al urinei sale s-a zdrobit clipocitor foarte aproape de picioarele noastre. După ce a terminat, s-a îndreptat spre masa noastră în timp ce-şi încheia prohabul, hotărât să ne acapareze atenţia cu povestea pe care o tot bolborosea, neobosit, de vreo două săptămâni. Susţinea că a văzut farfurii zburătoare suspendate deasupra islotei Es Vedra. Am reuşit în cele din urmă să ne eliberăm de el, delicat dar ferm, însă Radu pierduse impulsul de a vorbi despre trecutul său tumultuos.
"Nu-l crezi, nu-i aşa?", l-am întrebat.
"Am citit în ziar că în jurul stâncii ăsteia s-au văzut mai multe apariţii credibile de-a lungul timpùlui...", mi-a răspuns şi, încet-încet, conversaţia a alunecat spre subiecte de anvergură cosmică, analizate în cărţi şi documentare de gen, apoi ne-am trezit vorbind despre masoni, noua ordine mondială şi despre plauzibilitatea existenţei unui al treisprezecelea apostol, un personaj misterios - mult îndrăgitul discipol - situat pe o poziţie contestatară vizavi de natura divină a lui Iisus şi legitimitatea bisericii creştine.
În perioada aceea, dacă cineva m-ar fi întrebat ce cred despre Radu, aş fi spus că e un tip agreabil însă nu extraordinar. Nu l-am considerat niciodată un prieten; de fapt, eram convinsă că relaţia noastră era liberă de responsabilităţile prieteniei, definindu-se mai mult ca o relaţie sterilă, asexuală şi neutră, garanţie sigură împotriva oricărui tip de convenţie socială. De asta când Radu a părăsit insula (sau, cel puţin, aşa se credea) după cinci luni de conversaţii de felul ăsta am fost foarte surprinsă să descopăr că-mi era dor de el.
Săptămâna trecută era subiectul unei ştiri funeste în telejurnalul televiziunii locale.
(poate că) va urma.