Despre morţi, decât de bine, sună un adagiu tradiţional, din ce în ce mai contestat, odată cu accelerarea schimbărilor trecerii la un alt secol, la un alt mileniu şi chiar la o altă epocă bimilenară. Contestat cu discreţie şi respect, contestat fără ostentaţie, dar contestat.
Pentru un reprezentant al binecuvântatei prime generaţii postbelice, reticent în mod firesc la nu puţine tonuri ale simfoniei globalizării, recursul la folosirea critică a clasicei zicale e o necesitate ce derivă din simţul echilibrului.
De la distanţa, vai, prea îndepărtată, de la care bucata de românitate aflată într-un neîntrerupt proces de digerare de către acizi secretaţi de organsimul imperial, indiferent de năpârlirea acestuia se vede vag, figura celui care a fost poetul Grigore Vieru apare conturată ca un stâlp de rezistenţă. În cel mai prozaic sens ingineresc. L-am întâlnit în direct în vara lui 1993, la prima ediţie a târgului bucureştean de carte, ce nu-şi găsise încă locul emblematic de acum. Am schimbat câteva cuvinte convenţionale. Urechea mea muzicală a sesizat câteva note afectate, modestia afişată sunând cel puţin 2-3% artefactică. Mi-am zis că e inerent, că esenţială e funcţia asumată, de susţinător militant al identităţii româneşti, contestată oficial de o majoritate politiceşte obedientă. Am trecut peste moliciunea stângerii de mână, în numele aceluiaşi discernământ între esenţial şi periferic.
Peste 10 ani discutam cu o cercetătoare din Chişinău. O persoană atipică. Numele şi faciesul, ambele mongoloide, contrastau cu româna fluentă, fără umbră de accent moldovenesc, acelaşi în fond pe ambele maluri ale Prutului. Fireşte, o română împănată, pe alocuri, cu rusisme inerente, căci în adecvarea la realitatea curgătoare, limba celor de dincolo n-a avut ca sursă de neologisme decât limba ocupantului. Am insistat asupra schiţei portetistice pentru a sublinia coerenţa concepţiei naţionale ale minorităţii din care face parte. Concepţie concentrată în fraza: Domnule, noi, românii de peste Prut suntem supuşi la o dublă presiune. Una directă, ostentativă, a rusofonilor, alta, difuză, dar mai agresivă în fond, a celor ce-şi zic moldoveni, de la Stalin cetire şi care sunt fraţi de sânge cu ceea ce erau, pe timpul dualităţii, românii renegaţi din Ardeal. Ceea ce avem noi de făcut pentru a ne apăra românitatea nu e decât să ne vedem de meseria noastră cât mai curat, cât mai bine cu putinţă şi să nu ne lăsăm atraşi în jocul celor care se bat cu cărămida în piept. Fără a se pronunţa vreun nume, ambilor ne era limpede că vocea sonoră a poetului era implicată, discret, deferent, dar fără echivoc.
Am reflectat mult asupra credinţei cercetătoarei din Chişinău. Fără grabă, ca orice ardelean cumsecade. Am ajuns la concluzia că prima mea impresie fusese corectă, în ciuda sonorităţilor inevitabil vag trompetistice, în ciuda moliciunii histrionice a stângerii de mână. Asemenea trompetişti nu sunt numai inevitabili. Ei sunt, de fapt, în contextul cumplitului dezechilibru al raportului de forţe între potenţialul de conservare a identităţii româneşti şi forţa dizolvantă a acizilor digestivi imperiali, unicul model posibil şi cât de cât eficace de anticorp.
Concluzie logică întărită, trist, de neagra coincidenţă a morţilor, în urma unor accidente de automobil, ale autorului poemului ce conchidea vizionar şi nu mai puţin militant Eminescu să ne judece şi a celor doi interpreţi vocali ai cântecului, patriotic stricto sensu, pe versurile poemului: Doina şi Ioan Aldea Teodorovici. Dumnezeu să-i ajute să nu se hodinească. De acolo unde sunt, abia acum mai au mult de făcut.