Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Categorie: APH Cultural

Ziaristul: Eu, Poete, sunt Ziaristul. Hai să încercăm să facem o pastă... o pastă românească... Ştii, Poete, eu trăiesc în Spania; sunt român, dar am şi cetăţenie spaniolă. Ce crezi, Poete... e bine să fii român, dar cu un paşaport ce nu-ţi aparţine?

Poetul: Paşaportul? Ce e paşaportul? Păi, este o hârtie... o grupare de pagini care îţi demonstrează ţie pe unde ai călătorit, trecând prin graniţe, iar lor - birocraţilor sârmei ghimpate - că poţi să treci pe acolo. Eu, tu... noi toţi avem paşapoarte care se rezumă strict la fizionomie, dar nu la cea a sufletului. Nu avem paşapoarte sufleteşti. Poate asta ar trebui să inventeze mai marii omenirii sau poate noi, poeţii, ori voi, ziariştii. Gânditorii poate au făcut-o, dar preşedinţii lumii, regii - nu! Suntem sclavii unei sârme cu ţepi, care ne sfâşie sufletele, paginile paşaportului ăla sufletesc. De câte ori trec Prutul mă sfâşie pe inimă. Parcă sar un gard şi fug la furat de cireşe şi mere şi gutui şi pâine... Pâine de suflet! Pâine de român, Ziaristule!

Îmi vreau un colţ de pâine românească, nu frimituri... un coltuc de coajă de pâine întreagă! Noi suntem români, dar paginile paşaportului ăla cu care te lauzi tu sunt pagini care nu-ţi aparţin. Nici eu nu pot să mă laud cu pagini de paşaport, dar mă laud cu sufletul paşaportului meu de român. Tu, eu, alţii ca noi se duc şi vin acolo unde le e cuibul de suflet. Alţii, ca cei ai mei, ai voştri, cei de dincolo de Prut au sufletul sfâşiat de ghimpii puşi la hotarele altora, care nu sunt ale sufletului nostru comun... Trist aş vrea să pot bea cu tine, Ziaristule, să închin cu tine... şi, uite, chiar o fac. Închin cu tine un păhărel de suflet... Ascultă cum cântă ăla săracul... da, ăla cu vioara lui (eram într-o cantină-restaurant - n.a.). Şi îmi e bine şi îmi e cald. Sunt aici cu tine, cu toţi ai mei.

Dar nu toţi ai mei sunt cu toţi ai noştri. Nu uitaţi că suntem români, împrăştiaţi în toată lumea asta şi toţi ar trebui să vină să închine aici, la Alba, măcar o dată în viaţă un pocal cu vin de Bohotin, Dealul Mare, Cotnari sau de-al nostru, basarabean. Doar o dată în viaţă, ca la Mecca să vină tot românul să bea un vin de 1 Decembrie. Noi merităm asta. Acum ar trebui ca mâine să ne unim cu toţii, cu Marian Munteanu, şi să facem ca ziua lui Eminescu să fie ziua culturii românilor de peste graniţe. Să fie aşa cum şi spaniolii tăi şi englezii, care-i sărbătoresc pe Miguel (Cervantes) şi pe William Shakespeare, s-au pus de sfadă şi au făcut ca ziua de 23 aprilie să fie ziua literaturii sau a cărţii, că atunci au murit cei doi, în 1616, nu? Ziaristule! Cum e acolo, că spaniolii tăi se înţeleg aşa de bine? Mai ales că ei nu au graniţe nici măcar de limbă. Toţi stau acolo în Iberia înghesuiţi şi trăiesc toţi sub sceptrul lui Juan. Cum reuşesc, ziaristule, ei, spaniolii, să fie acolo toţi sub aceeaşi limbă şi suflet? Hai, spune!

În acel moment s-a apropiat un grup de românce care au dorit să facă fotografii cu Poetul. Nu am putut să-mi fac şi eu o fotografie cu Poetul, pentru că eu am apăsat pe butonul imortalizării, dar am acest document - fotografia soţiei mele cu Poetul... Poetul în viaţă care, iată, trăieşte în această fotografie. Vraja s-a rupt şi Poetul a început să-şi umezească buzele-i uscate cu limba. Apoi părul rebel pe care cu greu îl ţinea în frâuri. Violonistul a venit şi el... dar şi-a pus o scripcă să ne cânte la vremuri de unire. Poetul s-a oprit şi-i spune scripcarului să-i cânte "melodia aia veche de... uite-aşa aş vrea să mor...”. Scripcarul începu a cânta. Poetul începu a murmura. Ziaristul... Ziaristul, acum zdrobit că nu a putut vorbi mai mult cu Poetul, îşi şterge lacrima de pe obraz.
Murim uneori şi nu merităm asta... Murim adeseori ucişi de viaţă.

Back To Top