Patriotismul este o noţiune foarte elastică şi, desigur, discutabilă. În ceea ce mă priveşte, acesta se rezumă comod, instructiv şi estetic la imensul poster ce ilustrează harta geografică a României aplicată pe unul dintre pereţii sufrageriei mele, lungă, lată, înaltă, albă şi aproape goală. Dintr-o dată nu mai este o simplă hartă, este un pol... şi este de ajuns. Evit să mă relaţionez cu alţi români risipiţi pe aici, deşi uneori au loc apropieri destul de incomode. Cunoaşteţi rezultatul unora dintre ele. Ceea ce urmează pare să fie ceva diferit.
Parcul
Valentina m-a abordat prima oară în parcul infantil central, unde toată lumea îşi depune odraslele cu scopul bilateral de-a fi lăsată în pace. Agasată, am încercat să-i dau de înţeles că nu sunt genul de mamă care abia aşteaptă să împărtăşească opinii despre educaţia, dieta şi vestimentaţia copiilor români crescuţi în Spania de la cea mai fragedă vârstă.
Nu era asta. În primul rând, Valentina s-a arătat politicos interesată de ceea ce citeam şi discret plăcut surprinsă inspectând coperta cărţii. Această vagă intimitate a fost posibilă ca rezultat al unei banale sticle de apă (pe care eu nu o aveam) împărţită de băieţii noştri de şapte ani. Fireşte că, anihilată de acest detaliu, a trebuit să devin mai permeabilă. Şi, de aici, povestea...
O poveste
În România, Valentina era învăţătoare. Plină de bun simţ, şi-a băgat picioarele în sistemul românesc de învăţământ particular şi în acel "way of life" românesc în general, şi-a luat copilul de trei ani şi a venit în Spania, unde avea/are nişte rude. Intelectuală fiind, nu şi-a găsit uşor de lucru şi ceea ce a putut face pentru a câştiga ceva bani dura foarte puţin iar rudele în casa cărora locuia erau pe zi ce trece mai dezagreabile. Fostul soţ al Valentinei şi tată al puştiului încântător pe care l-am cunoscut în parc trimitea săptămânal un cec. El nu se putea desprinde de ambientul românesc multilateral dezvoltat şi plin de opţiuni financiare; cu alte cuvinte, soţul prefera să lucreze în linişte, liber de stupidul concept "frumos, sincer, iubitor, bun la pat, prosper si devreme acasă".
Banii şi rolul Valentinei
De fapt nu cred că erau necesare atâtea cuvinte pentru a ilustra faptul că Laurenţiu avea nevoie de mult spaţiu, chiar dacă trebuia sa plătească foarte scump pentru el. În perioada aceea credea că-şi poate permite acest lux. Însă n-a fost aşa. O vreme, a funcţionat. Valentina încasa cecul, puştiul mergea la şcoală şi foarte curând a fost posibilă închirierea unui apartament separat de rudele atât de nesuferite. N-am mai auzit până acum ca o situaţie relativ bună în România să menţină una definitiv neproductivă în Spania. Pe scurt, Valentina trăieşte din banii pe care Laurenţiu îi trimite din România. Problema e că banii vin din ce în ce mai puţin, însă, cum Valentina este o persoană conştientă de rolul de parazit în care s-a trezit cantonată fără voie, încearcă să se încadreze în nişte limite care au fost demult depăşite de societatea în care, de exemplu, merge Bogdănel la şcoală.
Acasă la mine
"Si-acum , ce fac?", m-a întrebat mai târziu, după ce Bogdănel şi fiul meu au căzut răpuşi de oboseală într-unul din dormitoarele casei.
De fapt, ce i s-a întâmplat Valentinei atât de grav a fost faptul că trăieşte într-o casă a cărei chirie nu a fost plătită mai mult de un an. Laurenţiu a trimis în fiecare lună bani care nu ajungeau niciodată pentru toate cheltuielile. Un mister absolut neliniştitor este tăcerea proprietarilor casei şi, bineînţeles, evidentă, angustiadă, şi uşor dezaxată Valentina spăland, voluntar, vasele în bucătăria mea.
Mă simţeam incomodă. Eu mă bucur de o oarecare stabilitate care implică existenţa unui univers foarte personal. Mai mult, femeia asta cu copilul ei dormind lângă al meu, chiar dacă doar noaptea asta, mă ameninţă cu dilema ei foarte simplu de rezolvat.
"Şi acum, ce fac?" poate fi răspunsă cu "Fă ce crezi tu că e mai bine!". Însă Valentina întârzie să accepte că cel mai bine ar fi să-şi caute o viaţă.
O dilemă
În fine, începusem spunându-vă că, pentru mine, patriotismul se reduce la harta fizică a României (şi la câteva poezii de Bacovia). Mărturiseam că evit relaţii cu români. Cu toate astea, mi se întâmplă de multe ori să fiu interlocutor în poveşti româneşti mai mult sau mai puţin interesante. Am vorbit ore despre filme, cărţi şi muzică, chiar şi despre obiceiurile alimentare, vestimentare şi de sănătate ale copiilor noştri; era o noapte de vineri şi, probabil, cea mai potrivită ca să-i pui unui străin o întrebare la care ştii răspunsul dar ţi-e teamă să-l accepţi:" Ce fac?".
Ştia răspunsul, pentru că opţiunea era evidentă. Cunoscuse un bărbat pe care l-a îndrăgostit imediat şi aproape fără condiţii. Juan Rodriguez era răspunsul la toate întrebările ei înecate de scrupule. Nu s-au cunoscut personal, doar telefonic (şi tot ceea ce asta implica) pentru că pretendentul trăieşte în Galicia. Cu toate astea, o iubeşte, o vrea şi oferta este de neignorat. Pe de altă parte, mâine s-ar putea trezi în stradă, sau chiar mai rău. Ar vrea o translatare rapidă: din Baleare în Galicia.
Ar putea s-o facă fără ca Laurenţiu să sufere prea mult.
Ce fac?
Din punctul meu obiectiv de vedere, Laurenţiu ar trebui să se simtă uşurat. De ce? Pentru că-şi vede familia o dată pe an, când vine la Ibiza în vacanţă. De ce? Pentru că atunci când vine au atâtea divergenţe că, sexual vorbind, Valentina este aproape virgină. De ce? Pentru că, poate Laurenţiu face tot ce poate, dar, se ştie, o relaţie la distanţă este rahat pur.
I-am spus părerea mea Valentinei sperând, maschin, că n-o să mă trezesc la uşă cu ea şi Bogdănel rugându-mă să-i găzduiesc câteva zile.