Categorie: APH Cultural

„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”.
Nicolai Berdiaev

 

 

 

 


Euharistia este locul iubirii. Loc tainic şi întunecat ca „noaptea în care a fost vândut” Iisus (1 Corinteni 11,23). Euharistia este disputată de incertitudinea stăruinţei de a crede. Incertitudinea, la rândul ei, este euharistică în sensul că poate aparţine vehiculării unei taine. Să înţelegem de aici că euharistia este ceva neclar? Sau poate este o metaforă „care poate exprima în limbă sensul unei energii comune subiectului şi obiectului”, atâta vreme cât „expresia centrală a metaforei este [zeul]”? Putem înţelege oare această serie de neclarităţi şi incertitudini ce pretind iubirea şi încrederea?
De cele mai multe ori noi, creştinii, în iubirea şi credinţa noastră, încercăm să răspundem mărturisind un ritual, un fapt. Ritualul pe care îl numim euharistie este faptul de credinţă avut în vedere aici. Ritualul acesta este determinat de secvenţe repetabile ale gesturilor de iniţiere conservate la nivelul tradiţiei. Fragmentele ritualice, dincolo de subiectivismul celui care le împlineşte, disecă într-un anume fel euharistia însăşi. Ritualul euharistiei apare, în acest chip, însuşi misterul săvârşit, deoarece incertitudinea însoţeşte secvenţele ritualice în aşa fel încât prin gesturi clare preotul fixează însumări precise prin care ne este dezvăluită dogma.
Această dezvăluire impune euharistia ca fiind o re-prezentare, un ritual, al acelui fapt anume, despre care Mântuitorul însuşi mărturiseşte ca fiind „spre pomenirea Mea” (1 Corinteni 11,24), respectiv a acelui fapt iniţiatic şi întemeietor al creştinismului. Astfel avem de-a face cu legitimitatea săvârşirii ritualului euharistic prin însăşi repetabilitatea lui. Urmare a faptului că repetabilitatea conferă re-prezentare, adică situarea într-un prezent mărturisit deja, euharistia face o referire permanentă la faptele Mântuitorului, care, prin ele însele, legitimează săvârşirea preoţească întru desăvârşirea Bisericii. Săvârşită astfel, euharistia apare permanent ca fiind înfăptuită legitim şi, de asemenea, ni se înfăţişează, în secvenţele ei ritualice, printr-o continuitate asigurată de Biserică şi de faptele Mântuitorului, între care frângerea pâinii este una dintre acestea.
Euharistia este modul prin care Biserica este legitimată în ritualurile ei, re-prezentate întemeiat de un preot.
Dacă mă simt legat de „frângerea pâinii” prin ritualul la care particip în biserică, este pentru că ritualul îmi apare ca fiind o „frângere a pâinii” re-prezentată, deci prezentă, dar, în acelaşi timp, tainică, mai ales pentru că ritualul în sine nu clarifică faptul petrecut atunci. Legătura mea cu „frângerea pâinii”, în aceste condiţii, este din ce în ce mai vagă, deşi mă confrunt cu elemente de o simplitate covârşitoare. Între altele, însă, apare ca de la sine înţeles că ritualul în sine nu clarifică nimic ci numai re-prezintă, adică aduce la prezent gestul comun al frângerii pâinii, de unde şi legătura pe care o am şi o simt eu cu acest fapt. Şi pentru că euharistia înseamnă inclusiv prezenţa mea la liturghie şi la această secvenţă a frângerii pâinii, pot spune mai degrabă că, în măsura în care există o taină, mai curând eu însumi mă aflu în această taină decât să pot spune că ştiu ceva despre taina în sine.
Sunt în acest mister în aceeaşi măsură în care pâinea este ceva decisiv. Şi pâinea este ceva fundamental câtă vreme dezvăluie stăruinţa mea trupească de a fi viu şi de a învia. Stăruinţa aceasta este permanenţa mea, prezenţa mea şi a oricui în temeiul credinţei. De aceea credinţa, atunci când ne cuprinde, măcar şi ca o provocare, apare în forma cea mai apropiată în-trupării în noi înşine, ca expresie a unei voinţe hrănitoare pentru trupul nostru incert. Şi tot de aceea, manifestându-se, această stăruinţă este, prin permanenţa ei, un fel de intuiţie a prezentului continuu a unui trup. „...mâncaţi”, îndeamnă Mântuitorul, ca pentru a detalia un prezent ce nu va mai avea sfârşit, după cum nesfârşitul însuşi devine explicit şi prezent, intersectând abrupt şi exemplar viaţa noastră, oprită într-un prezent de înţeles şi de folos pentru fiecare, împărţindu-se astfel fiecăruia, prin aceea că, zice Mântuitorul nostru, „acesta este trupul Meu, care se frânge...” (1 Corinteni 11,24).


Ingenuitatea hristică a frângerii împlineşte, de asemenea, şi dezvăluirea acelui ceva care se împarte prin această frângere, locuindu-ne viaţa, la fel de incert şi de efemer ca trupul însuşi. Şi pentru a nu rămâne prizonierii celor trecătoare atunci când stăruinţa învierii este în trup, ca întrupare a acelei voinţe hrănitoare pentru trupul incert aşa încât să putem afla şi ceva despre euharistie, atunci, obiectul acestei frângeri, respectiv trupul, este individualizat în temeiul unei stăruinţe evocatoare, „spre pomenirea Mea...”, prin care un trup îşi profeţeşte natura divină, adică acel fapt care pentru noi este echivalent cu învierea.
În acest fel, ceea ce este fragil şi neclar - de natura trupului - se impune ca o definire, întemeiată de propria eternitate a obiectului acestei frângeri, ce priveşte stăruinţa hrănitoare a ceea ce mereu este supus tentaţiei şi frângerii, de cele mai multe ori în chiar miezul celei mai atroce şi tainice incertitudini (cf. 1 Corinteni 11,29).

 

Back To Top