Bineînţeles că meschinele mele speranţe s-au dus naibii în momentul în care Valentina chiar a apărut la uşa mea, cu Bogdănel de mână şi o discretă dar vizibilă geantă de voiaj.
Lacrimi şi muci
Copiii s-au dus rapid în joaca lor şi, pentru că eram la mine acasă, mi-am permis luxul de a mă arăta un pic deranjată (mitocănie, dar mi-a scăpat...); ar trebui să-i fiu recunoscătoare că m-a obligat la câteva reflexii relativ la preţioasa mea fiinţă...
Cafeaua de rigoare si scurta tăcere. Apoi lacrimi, alte lacrimi, muci, şerveţele, apoi Bogdănel cu "que pasa mama?" şi deloc convingătorul meu "a jugar, no pasa nada!"... Încercând să stabilizez momentul, am aflat lucruri foarte interesante despre un anume doctor Octopus; copiii erau atât de bine informaţi că m-au apucat durerile de cap. Valentina a terminat cu mucii şi cutia de şerveţele. În sfârşit, putem să vorbim. Încă sigură că trebuie să mi-o scot din casă foarte curând, i-am dat un whiskey şi am lăsat-o să vorbească.
Realităţi efective
Una dintre ele este aceea că Valentina trăieşte într-un apartament a cărui chirie nu e plătită din luna ianuarie a anului trecut. Pe la mijlocul verii trecute a sunat-o un reprezentant al firmei de avocaţi care a încheiat şi legalizat contractul de închiriere. O anunţau politicos, dar ferm, că e timpul să-şi reorganizeze priorităţile şi să plătească restanţele. Valentina a zis că da, nicio problemă, a dormit o săptămână înecată de cele mai negre coşmaruri şi pe urmă... nimic.
Şi-a făcut totuşi bagajele, lăsând la îndemână doar strictul necesar şi organizând o iminentă mutare, calculată şi rece. Era pregătită. Telefoanele firmei de avocaţi s-au înteţit, însă fără consecinţe jenante. Laurenţiu continua să trimită bani, în ideea unei armonioase dezvoltări fizico-psihice a pustiului comun; Juan Rodriguez continua să sune de două-trei ori pe săptămână declarându-şi amorul şi convingerea că Valentina este genul de femeie "de toda la vida". "Ce fac?", se smiorcăie Valentina, privindu-mă cu ochi umezi de vacă sacră. Îi mai pun un whiskey sugerându-i că pe balcon putem vorbi mai liniştit (între timp, copiii noştri acaparaseră salonul, canapeaua şi, bineînţeles, televizorul). Pe terasă, confesia merge mai departe.
Se pot face drăcării. Ca peste tot. Valentina a profitat de câteva oferte ale firmelor de telefonie mobilă, a făcut contracte, a luat (fără niciun ban) telefoane de ultimă generaţie, pe care le-a vândut mult sub preţ, în ideea de a avea lichidităţi convertibile în rechizite şi fripturi, pentru că, oricât s-ar strădui Laurenţiu, în Spania, banii nu ajung niciodată. Acum, Valentina are un telefon mai deştept ca Dumnezeu în persoană (în cazul în care Dumnezeu ar avea chef să se încorporeze)...
Alta zi, acelaşi rahat
Când,în fine, credeam că pot să-i dau un sfat pertinent, ne-au năpădit copiii, declarând că le e foarte foame. Valentina şi-a calmat copilul. Eu l-am calmat pe al meu şi am căzut la pace cu cereale şi lapte pentru ei şi încă o sticlă de whiskey pentru noi. Valentina s-a ocupat de tot, pentru că ceea ce se întâmpla era prea mult pentru mine. Şi era evident...
Nu doream să ascult poveşti triste, n-aveam niciun chef să discut cu bogdănei supradotaţi, mă incomoda teribil să folosesc baia cu foarte mare grijă şi, la urma urmei, părea să-i facă plăcere să facă ordine şi curăţenie în casa mea albă, mare, goală şi plătită... Chiar dacă nu eram protagonistă, mi-am dat seama că ceea ce se întâmpla era un nou caz de "alta zi, acelaşi rahat".
Cea mai nefericită lună a anului
Am preferat să mă culcuşesc într-un hamac de pe terasă. Mă gândeam că T.S. Eliot s-a înşelat foarte tare crezând că aprilie este luna cea mai crudă a anului, doar pentru că un tâmplar-vagabond din Nazaret a fost crucificat, se zice, pentru că a instigat, pasă-mi-te, la revoltă. Oricare locuitor al Ibitzei ştie că cea mai nefericită lună a anului este februarie, că după câteva zile de falsă speranţă se râde de noi, făcându-ne să ne înghiţim iluziile prosteşti. Asta este una dintre acele nopţi când pare că vine primăvara, una dintre nopţile în care mulţumesc lui Dumnezeu că sunt româncă dar că nu trebuie să mă întorc în România. Bineînţeles că nu este cel mai potrivit moment ca să mă las de băut, pentru că Valentina a pus totul in ordine (copiii la culcare, vase spălate, stins lumini şi încuiat uşa) şi povestea continua. Aşa că am continuat să ascult. Am văzut pozele acestui Juan Rodriguez, i-am citit mesajele şi m-a făcut, mărturisesc, să-mi doresc un metru optzeci de voce caldă, educată şi plăcut insinuantă pe lângă plopii mei fără soţ, pe lângă somnoroasele păsărele şi buciumurile care sună tot timpul cu jale oriunde mă aflu. Dar, mă rog, e Rodriguezul ei!...
Relatările Valentinei mă făceau să mă simt din ce în ce mai incomod, aşa că am sfătuit-o pozitiv; Laurenţiu n-a avut nicio şansă în comparaţie cu Juan Rodriguez, care părea să poată oferi Valentinei ceea ce ea îşi dorea repede şi cu (aproape) orice preţ: o casă, un soţ, o familie, siguranţă şi stabilitate.
Vânturile, valurile
Balconul meu se-apleacă aproape-n rugăciune deasupra mării. E foarte cald. O anomalie. Vânt puternic. Şi valuri. Şi tăcere.
Valentina pare să admită că Laurenţiu trebuie să sufere un pic. Pe urmă am început să vorbim despre o mulţime de lucruri fără importanţă. Eu eram atât de copleşită de faptul că am nişte străini în casă (un copil dormind liniştit lângă al meu, o tânără înfăşurată în prosoape, privind fix o mare zbuciumată) că am făcut un comentariu lipsit de sens în legătură cu vânturile şi valurile ce păreau să insiste că e timpul să mergem la culcare. La un moment dat am adormit. Când m-am trezit era foarte frig. Şi-mi era foarte foame. Foame? Nicio problemă. Valentina este din nou dispusă să se ocupe de tot. Frigiderul meu tocmai şi-a pierdut calitatea de "intim" şi trebuie să-şi suporte violul strângând din dinţi. O salată de ton şi calamar şi povestea merge mai departe. O stopez, sătulă.
Falusul de piatră
Pălăvrăgim puţin cu subiecte variate; maniheism, Sf. Augustin, apoi mai convenabilul tarot şi absolut convingătoarele rune. Valentina a adormit, cred. Am învelit-o şi am concluzionat, aproape sigură că nu mă aude, că Juan Rodriguez pare a fi un băiat foarte bun, că Laurenţiu este (cum e şi normal) un imens falus de piatră acoperit de piele, că Bogdănel este excepţional şi că, atâta vreme cât nu foloseşte un cont bancar, se poate bucura de banii pe care-i obţine/ câştigă, liniştită. I-am mai spus că trebuie să dispară; că trebuie să devină o femeie de interior, frumoasă deşteaptă, interesantă dacă nu sexy, zâmbitoare şi mereu, mereu, mereu enigmatică. Soluţia spaniolă funcţionează aproape întotdeauna. Laurenţii pot să-şi vadă de treaba lor senini, sau pot să sufere, blestemând ziua în care şi-au lăsat moştenitorul în grija unei mame nesigure. Astea sunt chestii care se-ntâmplă. Altă zi, acelaşi rahat şi alte biete fiinţe care, vrând-nevrând, se cacă în ea de viaţă.