Categorie: APH Cultural

Mai mult sau mai puţin apropiaţii mei sunt de părere că ar trebui să scriu o carte. Spun că, în afară de faptul că sunt foarte simpatică, pot face ca lucrurile despre care vorbesc să capete viaţă. Ca într-un film. Ei cred că ăsta e un dar, însă nu e aşa; oricine povesteşte ceva poate contura scenarii în mintea celor care ascultă. În primii mei ani de entuziasm literar, credeam ca o proastă că e posibil să cucereşti lumea cu o carte. O carte este, la urma urmei, un grup de foi în care cineva povesteşte lucruri pe care le crede speciale şi demne de împărtăşit. Foarte adevărat. În cărţile astea se spun lucruri adesea importante. De cele mai multe ori nu. Însă e o cale mai subtilă de a stabili contacte, în sensul că legătura o stabileşti cu tine însuţi, cu preţioasa ta fiinţă. Ceea ce nu e puţin.

Când, acum cinci ani, am plecat mâncând pământul din România, credeam că fug spre ceva mult mai bun. Şi aşa a fost, cu amendamentul că eu, agnostica, am nimerit într-o ţară profund catolică. N-am fost marcată de această bruscă schimbare până când fiul meu cel mic (7 ani) a început să-mi ceară confirmări în legătură cu creaţionismul.

Am trei copii. La optesprezece ani, fiica mea cea mare nu vrea altceva decât: toate meniurile cu carne, şampoane şi geluri de duş interminabile, Internet şi un credit rezonabil pe telefon. La (curând va împlini) paisprezece ani, mijlocia mea fiică (care, nu ştiu de ce, preferă România ) îşi consumă preţiosul suflet ca să mă convingă (telefonic) că locul meu este acolo. Mă biciuieşte cu sintagme de genul "lasă că ne descurcăm noi", la care eu îi răspund invariabil că nu vreau acasă şi că, din fericire, am de ales. Vă daţi seama că, aproape în fiecare noapte, Ioanina adoarme plângând.

Puştiul meu este cel mai relaxat dintre toţi, controlează meniul casei şi televizorul. Vorbeşte româneşte la nivelul unui copil de 4-5 ani. Spaniola este limba în care s-a socializat încă de când avea trei ani. Vorbeşte, se joacă şi visează în spaniolă. În tardiva mea încercare de a-l convinge că el este român, mi-a cerut să-i spun în castellană ce înseamnă asta. Madre mia!...
Când am ajuns în Spania, îi preparam biberoane. Acum mă întreabă lucruri referitoare la patimile lui Iisus. Fetele nu mi-au pus niciodată probleme de felul ăsta. Mă simt încolţită. Ioan vine de la şcoală şi după ce mănâncă îmi pune o mulţime de întrebări despre buricul său (care nu este comun pentru că seamănă cu o boabă de fasole). Încerc să-i explic, însă mă întrerupe tot timpul. El ştie mai bine; Dumnezeu ne-a făcut pe toţi după chipul şi asemănarea Lui. Ceea ce-l contrariază de fapt este că buricul său nu seamănă cu altele. Şi, culmea, avem un serial de televiziune în care personajul principal este un băiat fără buric. Pun'te şi explică asta unui copil de şapte ani! Sunt genul de părinte care lasă şcoala să-şi facă treaba.

În cazul nostru, şcoala se numeşte Sfânta Treime şi este un colegiu administrat de maici benedictine. Tot ceea ce se întâmplă aici este bine, frumos, foarte catolic şi scump. Bineînţeles că faptul că e scump nu e pe faţă. Aparent, totul e bine, frumos şi cu frică-n Dumnezeu, însă, la fiecare două sau trei săptămâni, există o cerere material-financiară. I-am spus fiului meu că noi suntem la fel de săraci ca cei pe care se omoară atâta să-i ajute biserica şi că, bineînţeles, nu poate spune asta la şcoală. I-am mai spus că toţi banii noştri până luni (era într-o joi) sunt 14 € şi 37 centimas, dar că o să-i dau 5€ ca să ducă la şcoală. A fost foarte fericit. Şi era fericit pentru că el chiar credea că ajută pe cineva, şi nu pentru că nu s-a făcut de râs spunând că mama n-are bani.

În altă zi, mi-a spus că l-a visat pe Iisus, care-i spunea nu ştiu ce. Când l-am întrebat ce-i spunea Iisus, mi-a răspuns că nu-şi aminteşte, dar că era ceva de râs. Am încercat să-i reîmprospătez memoria, însă tot ce-am mai putut să aflu a fost că Iisus avea o bandolera (o geantă care se poartă ca la postaşi) şi nişte pantaloni caraghioşi (de chica/de fată ) cu flori. Mi-a mai spus că personajul nu avea plete, însă, da, avea barbă. Atunci am preferat să dezertez din temă, preferând să cred că bietului copil îi este dor de tatăl său, care nu are plete şi, da, are barbă.
Înainte de culcare, Ioan vrea poveste. Am câteva CD-uri pe care le ştie pe dinafară. Vrea altele. Când îi spun că nu ştiu nicio altă poveste, îmi cere să inventez una. Îi răspund că nu sunt în stare să inventez nimic. Insistă. Eu, că nu. Insistă la modul că probabil o să ţip la el, însă mă abţin şi, până la urmă, mă predau. " Vrei poveste?". "Da, vreau poveste". "O mare poveste?". " O mare poveste!". "Bineee!...".

Îmi strecor palma pe sub bluza lui de pijama şi-l gâdil în momentele culminante ale poveştii.
Am făcut tot ce am putut (însă nu sunt genul de persoană care rezistă mult) ca să menţin închise porţile tulburatei mele minţi. Aşa că i-am vorbit fiului meu despre Dumnezeu junior şi tovarăşii lui de joacă, despre biserici, care sunt doar nişte case foarte mari încărcate de tablouri ("ca ăsta?", m-a întrebat semnalându-mi singura icoană pe care o am în casă şi care e a lui ." Da , ca ăsta, dar mai mari"), despre toţi cei treisprezece apostoli şi mai ales, despre al treisprezecelea. I-am mai vorbit despre mormântul tipului cu pantaloni înfloraţi şi despre ce au simţit cei care l-au descoperit. Ceea ce-i spuneam despre fecioara Maria i s-a părut cam tras de păr, însă a recunoscut că Maria Magdalena „mola” (adică e mişto). Când i-am povestit despre începuturile creştinismului (Quo Vadis, şi astea), a adormit foarte adânc şi convenabil...

O să continui cu miturile Greciei antice (o uriaşă telenovelă/ un culebron, que va...) şi las pentru altă noapte povestea templierilor. Socotesc că până la vară am destul material: Iluminatis, noua ordine „mundială”, bancnota de un dolar şi piramidele, care vor anticipa poveştile Egiptului antic. Nu-mi fac probleme. Până una alta, trebuie să explic satisfăcător fiului meu de ce pe lumea asta există băieţi fără buric şi, în fine, tot restul lumii cu buric. Sper să-mi vină vreo idee...

 

 

 

 

 

Back To Top