De ce scriu? M-am întrebat şi eu de multe ori. Pot să citez această frază a lui Eugen Ionescu: Pourquoi Je suis encore me le demander. Da. Afară de faptul că nu pot altfel, ce să răspund? (...) Eu mă apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mă somează implacabil la exprimare. Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună măsură subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulări lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret.
Îmi pare prezumţioasă avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e făcută în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizările doar din resturi. De cele mai multe ori o pagină poate însemna reziduul, restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulări.
Degeaba eşti serios dacă nu ştii să fii atent şi dacă nu eşti perspicace (atenţia inteligentă e totdeauna perspicace). Cine contemplă cu atenţie lucruri neluate în seamă, socotite insignifiante, efemere, acela are toate şansele să descopere esenţe, detalii revelatorii. Dar atenţia acordată lucrurilor neînsemnate se numeşte frivolitate. Serioşii (pretinşii serioşi) se sperie de frivolitate, fug de ea ca dracul de tămâie şi rămân la nivelul clişeelor şi platitudinilor grave. Contrariul frivolităţii nu e seriozitatea, contrariul frivolităţii e superficialitatea, pe care Wilde, după marea lui experienţă penitenciară, o declara viciul suprem. Nu există teme grave şi teme
superficiale, există numai privire superficială şi privire pătrunzătoare, profundă, indiferent de obiectul ei. Pretinşii serioşi nu au acces la profunzime, şi nu ştiu nici să se amuze.
Fragmente din "Despre lucrurile cu adevărat importante”,
Editura Polirom, 1998