Cine a văzut ceva şi n- a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, şi n-a fost strivit de el? (...) Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înăbuşă, mă acoperă. E o lume fără scăpare. Nu se poate trăi decât cu lumea care ar putea fi. Şi atunci trăieşti ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca şi cum ai iubi-o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s-ar întâmpla ceva în ea. (...)
Nu e nevoie să vezi trei zâne pe malul apei. E destul să începi să le vezi, să poţi, să poţi sufleteşte să le vezi. Pe urmă, întorci capul şi fugi cât poţi de repede. Dacă deschizi ochii mari şi aţinteşti acolo, dacă întinzi mâna să apuci, atunci, în loc să prinzi ceva, te prinzi tu singur. Toate lucrurile întâmplate, actualizate sunt apăsările vieţii tale. Viaţa trebuie să nu se întâmple ca să ai câteva libertăţi în ea. Cînd faci ceva, te laşi făcut o dată cu acţiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea şi aşa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate. Am impresia că oamenii nu sunt decât ceea ce spun sau fac. Suntem scoşi din noi şi
proiectaţi altundeva, cu fiecare gest pe care-l întreprindem. E un salt, sunt mii de salturi care ne constituie aşa cum suntem. Sărim o dată cu fiecare gest. (Cartea asta e şi ea un salt, ştiu: un salt în necunoscutul lucid.) De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.
Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui ştiut.
Mathesis sau bucuriile simple