Categorie: APH Cultural

Cine a trecut zilele acestea prin dreptul Bibliotecii Judeţene Nicolae Iorga şi a fost interesat, putea citi pe uşă programul activităţilor ce urmau să se desfăşoare săptămâna aceasta în instituţie, cu ocazia sărbătoririi a 88 de ani de la înfiinţare (1921).

Astfel, în ziua 23 de martie, „ostilităţile” au fost deschise de prof. univ. dr. Ion Bulei (născut pe meleaguri prahovene), personalitate marcantă a istoriei noastre, care a susţinut o conferinţă cu tema „Revoluţia franceză - 1979 (aspecte neelucidate şi penumbre păgubitoare)”. În faţa unui auditoriu numeros, dar avizat, amfitrionul Nicolae Boaru a ţinut să contureze personalitatea istoricului invitat, care, printr-un discurs liber, viu, puternic, „punctat” de citate potrivite şi vorbe de duh, a încântat asistenţa.
Pentru că unele dintre părerile exprimate în acest cadru de ilustrul nostru istoric, se regăsesc şi în interviul pe care mi l-a acordat cu ceva vreme în urmă, publicăm în continuare aceste întrebări şi răspunsuri.

Izolare şi tradiţie

V.I.C.: Domnule profesor, din punct de vedere istoric, cum caracterizaţi poporul român în comparaţie cu alte popoare de dimensiunea noastră? Dar din punct de vedere psihologic?
I.B.: Acuma, noi românii nu aparţinem nici Europei Centrale, nici Balcanilor, dar nici necuprinsului slav de la Răsărit. Noi suntem la încrucişarea lor şi avem câte ceva din toate acestea, adică suntem în acelaşi timp balcanici, răsăriteni, central-europeni, fără a aparţine hotărât, aşa cum spuneam înainte, nici uneia dintre aceste diviziuni. Istoria noastră este şi ea o istorie de frontieră, de la extremitatea Imperiului Roman, a Imperiului Bizantin, a Imperiului Otoman, Rus, sau mai târziu, Apusean. O situaţie de frontieră care, pe de o parte a creat o stare de izolare a acestui spaţiu, de marginalizare, iar pe de altă parte - o păstrare a unor valori autohtone tradiţionale. Situaţia în care s-a găsit acest spaţiu a determinat o asimilare de influenţe diferentiaţă în funcţie de regiuni sau de epoci, dar totdeauna presentă, o neîncetată circulaţie de oameni şi de valori proprii teritoriilor deschise. Din acest motiv, ca de altfel toată Europa din care face parte România, este o sinteză a diversităţii. Ceea ce m-a surprins pe mine, atunci când mă gândesc la spaţiul românesc, constituie faptul că este primul cerc al terităţii. Adică, occidentalul venind la noi, descoperă că de aici începe altceva. Este un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european. Un spaţiu care este un amalgam de viaţă citadină modernă şi de primitivism rustic. Este o lectură foarte interesantă a lui Paul Moran, scriitor francez din perioada interbelică, care observă, nu fără amuzament, în 1935, la Bucureşti: „Circulă prin oraş şi maşini Ford şi căruţe trase de boi." Adică o lume a relativului, unde intelectualul (mai ales străin) observă indulgenţe, observă adaptabilitate, observă optimism, dar, în acelaşi timp, observă ceea ce este cu adevărat extrem de important: un fel de nepăsare istorică, unde nimic nu e, practic, luat în serios, pentru că nimic nu merită să fie luat în serios...
V.I.C.: Este bun sau rău lucrul acesta?
I.B.: Păi, constatăm astăzi unde am ajuns şi ne dăm seama dacă e bine. Adică noi păstrăm o ironie asupra a tot ceea ce a fost, a tot ceea ce este şi astea toate într-un loc în care natura este frumoasă, locurile sunt pitoreşti, oamenii sunt ospitalieri, iar arta e originală ca şi cântecele populare. Din nou constatăm aici un spaţiu de contrast, o istorie, dacaă vrei, de contrast, o viaţă înţeleasă prin laturile ei de contrast. Ceea ce mi se pare mie important în istoria noastră este faptul că se simte o nevoie de interiorizare, adică de îndreptare a românului spre sine, aşa cum spunea Noica. O dorinţă aproape niciodată împlinită. Şi atunci când pare că s-a împlinit, ca-n anii interbelici, e o trăire totuşi sub teroare, sub teroarea istoriei, aşa cum spunea Micea Eliade. E ca o obsesie! Istoria americană sau franceză au vocaţia universală, cea rusească e mesianică, iar a românilor, eel putin aşa mi se pare mie, e o căutare. O căutare mereu şi mereu pentru identitatea proprie, o încercare de definire, un fel de dramă tăcută trăită de fiecare generaţie, trăită şi de generaţia noastră, de generaţia care vine acum şi care, probabil, va avea noroc mai mult decât noi, noi considerându-ne, după cum ştii, o generaţie trecută prin multe şi nereuşind să fie ea însăşi niciodată. Iarăşi o căutare, de data asta de generaţii, istoria fiind, de fapt, o succesiune de generaţii, o succesiune de multe gânduri, de speranţe, de multe prăbuşiri, dar o succesiune.


„Nu avem seriozitate"


V.I.C.: De ce ne ceartă Cantemir, Cioran, Noica, spre exemplu, învinuindu-ne de lăutarism?
I.B.: Ne ceartă pentru că nu avem ceea ce multe popoare au, chiar cele din jurul nostru: nu avem seriozitate. Dacă străbatem istoria noastră în căutarea acestei seriozităţi va fi o căutare care nu va duce niciodată la un rezultat pozitiv (în acest timp, de pe o înregistrare, Tatiana Stepa, cânta: „...şi Dumnezeu în Ceruri plânge..."). Nu suntem serioşi! Nu suntem serioşi în efortul nostru creator, pentru că totdeauna credem că ceea ce facem noi nu e aşa de important. Că, la urma urmei, poate fi făcut oricum! Ne descurcăm, şi a ne descurca ni se pare că ne este suficient. Şi atunci, aceasta împiedică seriozitatea să se aşeze în acţiunile noastre cotidiene şi de viaţă. Deci, se constată lipsa seriozităţii. Este un motiv pentru care, într-adevăr, merită să fim certaţi.


„Nu luăm taurul de coarne..."


I.B.: Pe urmă, este incapacitatea noastră de a lua taurul de coarne de fiecare dată. Încercăm eventual să trecem pe lângă taur. Această trecere ne împiedică foarte mult să rezolvăm o problemă. De fapt, nu o rezolvăm, o ocolim. Şi iată motivele pentru care, iarăşi, nu suntem serioşi şi, într-adevăr, Cioran poate spune că, de fapt, ne ascundem de istorie. Nu căutăm să fim în ea (... tulburător, Tatiana Stepa îşi continua tânguirea: „...Şi se zvoneşte că va fi mai greu..."). Se vede clar incapacitatea noastră de a întâmpina direct şi bărbăteşte realitatea de care ne izbim şi pe care o constatăm istorie în hotărârile luate în diferite perioade. E de ajuns acum să amintim anul 1940, când noi ne-am retras din spaţiile care erau ale noastre, care sunt ale noastre, româneşti, când ne-am retras din Basarabia fără să tragem nici un foc de pistol, nu mai zic de puşcă. Cu alte cuvinte, am ratat momentul de a arăta că ştim să luptăm pentru ceea ce e al nostru, să ne dăruim pentru ceea ce credem că trebuie să facem în viaţă şi trecem, pur şi simplu, ocolind iarăşi taurul care, în momentul acela, era imperialismul sovietic.


Intelectualul - o fiinţă încurcătoare de lume?


V.I.C.: În societatea românească de astăzi, de ce intelectualul este perceput ca unul care încurcă mai mult lucrurile în loc să le limpezeasca?
I.B.: Depinde de cum e privit intelectualul. Intelectualul este, ca peste tot, cel care dă măsura nu numai felului de a fi, a ceea ce facem, ci şi cel care aşează o temelie, aşa cum facem într-o construcţie. Fara strategia intelectualului construcţia naţională nu are nici o rezistenţă. Intelectualul, după afirmaţia ta, ar fi o fiinţă încurcătoare de lume. În lumea în care trăiesc eu mi se pare că el nu reuşeşte să fie suficient de lămuritor, suficient de clar în ceea ce vrea să spună şi, până la urmă, nu e suficient de penetrant. Discursul său nu este bine elaborat şi natural redat către popor, care aşteaptă de la el un gând limpede, o lămurire despre ceea ce trebie să facă, despre ceea ce este el la urma urmei. Este ca atunci când o ştire este dată la radio sau la televizor şi tu nu o înţelegi la început în adevărata ei înfăţisare. Trebuie să vină un analist. Intelectualul este acest analist. Capacitatea lui de a explica limpede ceea ce se întâmplă cu noi este până la urmă esenţială în felul de a se exprima în întregul acestui fenomen.


Vorba intelectualului trebuie ascultata de politic


V.I.C.: Dar, domnule profesor, este el ascultat? Poporul are această răbdare, să spunem aşa, de a fi învăţat de niste „deştepţi"?
I.B.: N-are importanţă! Chiar dacă nu este ascultat, el trebuie să-şi pună gândul propovăduitor, pentru că, până la urmă, actul politic, care este singurul decizional, nu poate să nu ţină cont de ceea ce se impune evidenţei, ori ceea ce se impune evidenţei doar de intelectual poate fi evidenţiat şi pus în valoare.
V.I.C.: Românul este un tip întreprinzător. Care crează istorie sau istoria îl pândeşte pe la colţuri şi îl doboară?
I.B.: Acum, dacă e să luăm în consideraţie propriul nostru discurs ca popor în istorie, am spune că istoria, de cele mai multe ori, ne-a doborât, că nu ajungem să credem ceea ce Cioran spunea în vestita sa carte „Schimbarea la faţă a României" - şi care nu e singura în care face această pledoarie - care nu este numai un discurs al tânărului revoltat. După el, istoria noastră este istoria unor laşi. Istoria, spune el, este facută doar de oameni viteji, deci oameni capabili să lupte pentru ceea ce trebuie să se lupte. Doar acel popor este unul care se poate impune în istorie şi este creator de istorie, ceilalţi ramân să suporte istoria.

 


„Am fugit din fata istoriei"


I.B.: De cele mai multe ori, românii au suportat istoria, altfel nu justifici şi nu reuşeşti să-ţi explici multe din tot ceea ce s-a întâmplat cu noi. De pildă, la 1848, românii au strâns o oaste de circa 10 000 de oameni conduşi de Magheru, care a luat şi titlul de general. Armata s-a împrastiat imediat atunci când s-a auzit că au intrat turcii în ţara trecănd Dunărea. Ori, domnule, armata aceea era adunată tocmai pentru a opune rezistenţ turcilor, deci am fugit taman din faţa istoriei! Istorie era dacă ne băteam cu turcii, chiar dacă eram înfrânţi şi bineînţeles că eram făcuţi una cu pământul, pentru că în orice bătălie, se ştie foarte bine, mai ales de către istorici, că înving tunurile de luptă, învinge numărul de osteni, deci sigur eram înfrânţi, dar arătam Europei că existăm. Nu poţi arăta că exişti decât dacă te mişti, că acţionezi, dacă ştii să creezi, înţelegi, să creezi fapte ce rezistă în istorie.
V.I.C.: Ce ar trebui făcut ca să ieşim eroi astăzi din această uliţă istorică în care ne-a surpat aşa-numita clasă politică guvernantă sau în opoziţie, ce s-a ridicat acum deasupra românilor ca un blestem istoric?
I.B.: Eu nu cred că suntem chiar într-o surpătură. Suntem pe un drum normal pentru noi, suntem ân continuarea unei istorii pe care am făcut-o până acum aşa cum am făcut-o....
V.I.C.: Fără istorie?
I.B.: ...Nu suntem într-o surpătură şi dacă este de făcut ceva, intelectualul tuturor timpurilor la români a chemat la acţiune...
V.I.C.: Care intelectual? Cel care astăzi, de multe ori, se măsluieşte în cărţile de joc ale istoriei (ca să zicem aşa, "învăţătorul" nu ţine cont de aceste pene înfipte nu de dragul de a zgândări prin pielea tăbăcită de timp a românului. Imperturbabil îşi urmăreşte discursul istoric de la catedra aflată deasupra vremurilor).


"Să îndrăznim mai mult în istorie”


I.B.: ...la actiune, la schimbarea felului de a privi realitatea care ne înconjoară, s-o facem cu mai multă îndrăzneală şi făra să ne temem că ceea ce ne înconjoară este răzbunător şi împotriva noastră.
V.I.C.: Şi care ar fi, de pildă, fapta care ne-ar ridica acum la rangul de a fi poporul care face istorie, de a ne salva?
I.B.: Repet, nu cred că trebuie să fim salvaţi, aceasta este o opinie, dar dacă ar trebui să ne salvăm pe noi înşine nu avem decât o şansă: de a fi noi înşine în tot ceea ce facem, în încercarea noastră de a ne mişca în viaţă, de a crea ceva. În orice caz, cred că ceva se impune, şi anume îndrăzneala. Noi ar trebui să îndrăznim mai mult. Nu ar trebui să ne coborâm mereu gestul cutezător, pentru că, de regulă, o facem înainte chiar de a porni la înfăptuirea gestului respectiv...
V.I.C.: Adică ne furăm, cu alte cuvinte, startul! Domnule profesor, ce le spuneţi studenţilor dumneavoastră când vine vorba despre ce vremuri trăim?
I.B.: Păi, nu mă întreabă! Nu mă întreabă că ştiu şi ei cum trăim, adică sunt nişte tineri altfel decât cum am fost noi. Noi luam de la realitate ceea ce ea ne oferea. Tinerii care vin acum sunt altfel, ei iau din realitate şi vin încărcaţi cu ea, cu dorinţa lor de a se perfecţiona, de a face ceva în viaţă, de a le fi recunoscut efortul pe care îl vor face pentru viitor şi iau neseriozitatea pe care am avut-o noi, pe care au avut-o toate generaţiile până la noi drept ceva depăit. Sunt foarte mulţi şi lucrul ăsta mă bucură, care gandesc diferit.
V.I.C.: Adica?
I.B.: Bunăoară, sunt mai porniţi şi mai motivaţi în ceea ce fac, aş zice şi eu ca Alecsandri, care se uita din bătrâneţea lui şi spunea ca de la înălţimea mea, la care sunt acum, "mă uit din deal şi văd la poalele acestuia pe cei care vin, şi cei care vin sunt altfel decât am fost eu. Vor ajunge sigur mai departe, mai sus.”


„În Prahova, cred că noi suntem mai aproape de împlinire"


V.I.C.: Un gând de final pentru românul ce-şi duce viaţa prin preajma aceastei minunate ape curgătoare numită Prahova! Altfel spus, putem încheia cu un gând bun, cu lucruri de care să ne-aducem aminte cu plăcere, c-am sorbit aici cu nesaţ ozonul istoric, hrănindu-ne rănile?
I.B.: Da, e frumos spus! Ca prahovean, eu însumi mă gandesc cu cea mai mare dragoste la ceea ce înseamnă Prahova, casa părintească, viaţa mea de copil, de tânăr, bucuria de a cunoaşte ceea ce se întâmplă în lume, de mă şti pe mine. În Prahova, cred că noi suntem mai aproape de împlinire. De Dumnezeu asş zice! Pentru că sunt Bucegii aproape? Probabil! Pentru că aici e cerul mai albastru, pentru că suntem acasă? Şi asta e sub semnul probabilităţii. Dar cred că suntem mai aproape de visul nostru, pentru că efectiv suntem înconjuratţi de o natură cu totul şi cu totul excepţională, de bucuria de a trăi. Totdeauna frumosul este îmbolditor despre bine, întotdeauna ceea ce a fost pentru noi o viaţă este pentru copiii noştri o viaţă care o continuă pe a noastră, fiind în acelaşi timp altfel. Totdeauna privim spre viaţa asta ca înspre o şansă pe care o avem, adică spre gândul că n-am trăit degeaba.

 

Back To Top