Categorie: APH Cultural

[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)


„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor.”
Nicolai Berdiaev


Obiectul frângerii şi al încercării este stăruinţa de a împlini credinţa. Împlinirea, cu stăruinţă, este hrănitoare „în ce mă priveşte”, dar în acelaşi timp frântă şi încercată de incertitudine. Cu deosebire însă, împlinirea credinţei are şi „o dimensiune spirituală şi religioasă”, adică este o frângere şi o încercare „pentru semenii mei şi pentru o întreagă lume”. Această împlinire hrănitoare a credinţei prin stăruinţă este sămânţa nemuririi, câtă vreme ea are loc prin în-frângere, adică prin căderea ei „între spini” (Matei 13,22), ca o permanentă a-plecare a trupului prin care „se aude Cuvântul” care „aduce roadă” într-o „întreagă lume”. Temeiul acestei nemuriri este stăruinţa de a împlini, căci pâinea este frântă explicit în deplina claritate a oricărei frângeri viitoare: „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Temeiul în care stăruie orice împlinire pe care pâinea ca „problemă materială” o susţine este, pentru muritori, pomenirea trupului „care se frânge...”. Această pomenire este garanţia că orice frângere viitoare se va face, fie ca o cercetare a sinelui desăvârşit prin care putem fi, la îndemnul Mântuitorului, „precum Tatăl... Cel ceresc (care) desăvârşit este” (Matei 5, 48), fie ca osândă (cf. 1 Corinteni 11, 28;29). Aşadar, întru pomenirea trupului Mântuitorului stăruie orice împlinire, fiindcă, tot aşa cum pâinea noastră „cea de toate zilele” o frângem, vestind moartea Celui Uns, prin care primim puterea candidă de a ne duce zilele, mereu unice, mai departe ca pe nişte repetiţii ale unei învieri intuite, şi aşa după cum, spre a nu ne fi de osândă aceste zile, deosebim trupul Domnului în „pâinea aceasta” şi în „paharul acesta”, tot astfel ne clarificăm şi credinţa deosebind între faptele lumii şi faptele împlinite de Hristos în lumea aceasta.
Pomenirea trupului Lui Hristos ne clarifică, re-prezentat, credinţa.
În acest chip, pâinea este o stăruinţă clarificată în forma credinţei în Cel viu, în Cel care subzistă, viu fiind, cu trupul. Şi astfel pâinea devine cea care încredinţează şi explică o stăruinţă personală şi repetabilă, pe care o practicăm cu deosebire şi care defineşte natura voinţei noastre de a fi, mai curând decât pe aceea de a nu fi, deşi suntem sortiţi Judecăţii şi morţii.
Dacă, pe lângă cele de mai sus, pâinea este trupul „care se frânge”, atunci credinţa din chiar timpul atemporal şi exemplar al frângerii pâinii nu este implicit o credinţă a mea că trupul este pâinea, şi, după cum este bine ştiut, nici credinţa celor care Îl înconjurau şi Îl urmau atunci pe Hristos, pentru că, mărturiseşte apostolul Pavel, „Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine...” (1 Corinteni 11,23), pe care, „după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o” (sbln. mea), încredinţându-se în acelaşi timp Tatălui cu neţărmurita apăsare care Îl va face să-Şi roage Părintele pentru „îndepărtarea acestei suferinţe”. Dar, facă-se „cum voieşti Tu”, va împlini Fiul voia divină şi, din acest punct de vedere, anticipativ, mai bine spus profetic, Iisus frânge pâinea ca o împlinire a profeţiei pe care o are de împlinit trupul Său, cu voia Lui şi a Tatălui, într-un viitor căruia El, ca Stăpân al timpurilor lumeşti, îi cere, acelui viitor, să Îl pomenească. Cine va urma să facă această pomenire (vestire) dacă nu cei a căror credinţă acum, când se frânge pâinea, este firavă sau nu e deloc sau este într-atâta încât El să poată fi vândut ca un obiect, chiar dacă, fără să fie şi înţeles, din dorinţa de a-L salva.

 


Această instinctivă dorinţă de salvare prin cele omeneşti poartă şi astăzi pecetea sinuciderii lui Iuda, nu neapărat a răutăţii lui, precum şi pecetea trădării celei mai mari, adică a trădării de sine şi prin asta a celui care ne este Tată, fapte confirmate odată pentru totdeauna ca esenţă a răului dintre oameni. Aşadar, credinţa, precum şi înţelesul tuturor lucrurilor, inclusiv frângerea pâinii, sunt la El, în aşa fel încât, pomenind faptele Lui şi semnele Lui, credinţa mea şi înţelepciunea mea să fie El. Nicăieri nu era atunci o astfel de înţelegere pentru a o căuta înainte de venirea Lui şi tot astfel nicăieri nu era atunci credinţa în această înţelepciune desăvârşită, prin credinţă, a omului (cf. Matei 5,48).

 

Back To Top