Una dintre cele mai necugetate erori ce se pot săvârşi împotriva spiritului este de a răpi pe a vroi planului moral, spre a-l trece pe alte planuri. Aşa s-a făcut în acel de atâtea ori vinovat veac al nouăsprezecelea. În loc ca voinţa să slujească la desăvârşirea morală a individului, în loc deci ca ea să se potrivească problemelor ce se pun activităţii individuale, să dea fiecărui gest un înţeles etic, să salveze, într-un cuvânt, viaţa individuală în ea însăşi — ea s-a lăsat stimulată de intelect şi a tins în mod necugetat la o stăpânire a naturii prin ştiinţă. A şti, s-a spus cu egală îngâmfare ca pe vremea lui Bacon, înseamnă a putea, a deveni puternic. Ce să-şi dorească mai bine omul decât puterea? Deci să vroim puterea. Uitam însă că omul vroise şi în alte rânduri puterea, pe timpurile magiei, de pildă, sau o dată cu fiecare om demiurg. Şi aşa s-a întâmplat că, în locul unei voinţe sănătoase, privită drept o cale spre desăvârşirea morală, am preferat una exaltată, tinzând spre stăpânirea fără de rost a naturii.
E curios cum alergăm după „putere". Asupra noastră şi împotriva noastră, asta da, are înţeles. E singurul înţeles pe care suntem în stare a-l da puterii şi voinţei de putere. Căci obiectul nostru suntem noi înşine; singurul nostru câmp de acţiune e propria noastră omenie. Dacă ne mai trebuia un semn de-al mentalităţii primitive, magice, tocmai în acest salt nefiresc în gol îl putem afla.
Ce sănătoasă este problema morală, ca problemă a omenescului, şi ce nesănătoase sunt veacurile care nu ţin seamă de ea! Acelaşi veac trecut, despre care am vorbit poate prea mult, e veacul caracteristic într-o astfel de privinţă. El n-are problematică morală — luat în linii mari, negreşit — fiindcă n-are, la drept vorbind, sentimentul de a se afla în criză.
"De caelo”