În ce priveşte dorinţa celor apropiaţi de salvare a Fiului prin cele omeneşti, aceasta poartă şi astăzi pecetea sinuciderii lui Iuda, nu neapărat a răutăţii sau necredinţei lui, dar şi pecetea trădării celei mai mari, adică a trădării de sine şi prin asta a celui care ne este Tată. Faptul acesta confirmă, iată, odată pentru totdeauna, esenţa răului. Revenind însă la cele de mai sus, credinţa, precum şi înţelesul tuturor lucrurilor, inclusiv frângerea pâinii, sunt la El, în aşa fel încât, pomenind faptele Lui şi semnele Lui, credinţa mea şi înţelepciunea mea să fie El.
Nicăieri nu era atunci o astfel de înţelegere pentru a o căuta înainte de venirea Lui şi tot astfel nicăieri nu era atunci credinţa în această înţelepciune desăvârşită prin credinţă, a omului (cf. Matei 5,48).
Absenţa lui Dumnezeu însă, dintr-o dată, este frântă de o prezenţă divină şi umană în acelaşi timp. Astfel, deplinătatea pe care Hristos o conferă lumii, pentru totdeauna, prin dimensiunea ce cuprinde însăşi noutatea de a conferi şi de a descoperi dimensiuni noi, precum şi ideea de noutate în sine, stăruie tocmai datorită frângerii de către Dumnezeu Tatăl a nimicului săvârşit şi proorocit, pentru a fi cunoscut şi recunoscut în timp şi a a-plecării acestui nimic în lume printr-O prezenţă vie care, singura, prin frângere, poate împărţi oamenilor însăşi stăruinţa divină a Fiului de a crede. Fapt neclar pentru muritori. Dar un fapt ce stăruie hrănitor, adică subzistent şi profetic prin credinţa smerită ce va pomeni acest nou fel de a fi prezent al divinităţii, ca prezenţă generoasă ce împrăştie propria viaţă, mereu la limita dintre libertate şi opţiune, în aşa fel încât împarte, împărtăşeşte şi a-pleacă însăşi lumea şi ierarhiile acesteia, începând cu ierarhia divină, pe care însuşi Fiul a coborât-o, a-plecându-Se El însuşi în lume prin cuvintele, „facă-se voia Ta”.
Stăruinţa înfăptuirilor divine, ca viaţă a-plecată şi pământească a Fiului, se manifestă implicit ca pomenire a frângerii trupescului trinitar al Fiului lui Dumnezeu.
Astfel, prin pomenirea Tatălui, „Şi după ce a mulţămit lui Dumnezeu”, ca iniţiere în faptul ce avea să se producă, respectiv frângerea pâinii, Iisus face o pomenire hrănitoare a Tatălui prin care oferă acestei rememorări consistenţă, dar mai ales destăinuie muritorilor consistenţa spirituală a subzistenţei Lui trupeşti, stăruitoare şi hrănitoare, prin însăşi expunerea manifestă a trupului Său. Pentru că „a luat o pâine”... ”în noaptea în care a fost vândut...” (1 Corinteni 11,23), se poate spune că începutul Patimilor anihilării Sale trupeşti, între care şi vânzarea Lui de către aproapele, corespunde pomenirii subzistente a trupescului divin, adică pâinii Cinei celei de Taină, pâine a începutului patimilor.
Ca şi Mântuitorul nostru, şi noi, oamenii, purtăm cu noi acest asemănător trup divin pe care îl pomenim ca trup al învierii noastre, dar şi ca trup al vieţii noastre pământeşti prin care facem ca această pomenire a sinelui să poată fi consistentă şi hrănitoare deopotrivă. Această pomenire subzistentă este credinţa dezvăluită nouă de Hristos care spune „Luaţi, mâncaţi...”, revelându-ne astfel că pâinea este cea care expune trupul în orice dimensiune, referinţă sau punct de vedere. Pentru că, după ce „a luat o pâine...” „şi a frânt-o...”, El a îndemnat „...haide să mergem, iată că se apropie vânzătorul” (Matei 26,46), a cărui misiune, proorocită de Iisus, se va întâmpla tot atât de limpede după cum şi El, în trup, îşi va urma Patimile. Clar şi în lumina stăpânitoare a subzistenţei diseminată întru pomenire de cuvintele Lui: „...acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi” (1 Corinteni 11,24).
Euharistia. Pâinea noastră
Îndumnezeirea frângerii acesteia comunicată de Iisus nouă muritorilor, în forma frângerii pâinii şi într-o iconomie a timpului divin - ce ne are părtaşi pe toţi, dintr-o dată, la toate întâmplările lumii, poate ignorate dar despre care ştim că există, ca dovadă a zbuciumului tainic al fiecăruia -, nu reflectă explicit niciun fel de credinţă imediată a martorilor din orice timpuri, începând chiar cu momentul Cinei. De altfel, frângerea este tainică şi fără înţeles, dar este însoţită de o lămurire a cărei simplitate dizlocă orice fel de mitologie şi prăbuşeşte orice mister: „...acesta este trupul Meu”.(Matei 26,26)
Astfel pâinea întăreşte şi punctează începutul anihilării trupeşti ca dispariţie a trupului, regăsindu-se apoi în practicarea subzistenţei de către fiecare dintre cei care-L însoţeau, chiar dacă nelămuriţi încă asupra noului legământ de credinţă a cărui legitimare şi legitimitate se dovedeau a fi mult mai tainice decât însăşi încrederea că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu. Şi asta, mai ales, pentru faptul că, pe lângă o lege nouă şi o credinţă desăvârşită, Tatăl cere fiilor Lui, de atunci înainte, şi un nou fel de a înţelege lumea şi pe Creatorul ei.