[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)
„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev
Pâinea din mâna Lui Iisus este cea care va atinge taina subzistenţei şi a credinţei omeneşti. Legătura cu această taină există de la începutul lumii, dar acum este fixată în centrul lumii prin cuvintele: „Luaţi, mâncaţi...”. Lumea, cuvântul, limba gurii noastre şi limba vorbită ni se arată ca fiind unul şi acelaşi lucru de la început şi dintotdeauna: Cuvântul. (Facerea 1. 1,2,3.), (Ioan1, 1)
Aparent, îndemnul lui Hristos din seara Cinei celei de Taină nu este decât de un îndemn tautologic şi nesemnificativ faţă de aşteptările ucenicilor. Practic, în locul unei revolte, a unui val de credinţă sau a unei minuni pur şi simplu, ucenicii, al căror viitor se afla în umbra încercărilor şi a răbdării (Matei 10,22), sunt chemaţi să ducă la îndeplinire următoarea acţiune: între pâinea atinsă de mâna lui Iisus şi trupul Său este vorba despre o identitate într-un fel asemănătoare şi la fel de simplă ca îndemnul de a mânca atunci când te afli la masă. Numai că, dacă a fi îndemnat să mănânci atunci când eşti la masă este o tautologizare acceptabilă şi de înţeles în context, atunci când eşti chemat să crezi că albul este negru sau că pâinea este trup omenesc, cerinţa aceasta, oricând şi cu atât mai mult atunci şi în acel loc ascuns şi numai de El ştiut (Matei 26. 18, 19), trebuie să fi apărut, cum şi astăzi poate părea, cel puţin provocatoare. Asta până când „Duhul Sfânt, pe care-L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile”. De fapt, această învăţătură care începe sau sfârşeşte, întru credinţă, la Cina cea de Taină, face ca orice aparenţă tautologică să se împlinească imediat şi paradoxal, după ce Mântuitorul, îndemnându-şi ucenicii să mănânce pâinea frântă cu mâna Lui, suplimentează tautologizarea de context, „Luaţi, mâncaţi...”, cu confirmarea unei identităţi abrupte, „...acesta este trupul Meu”. Astfel Cuvântul divin conspiră faţă de înţelegerea noastră, pentru ca atunci când se vor întâmpla lucrurile şi le vom învăţa, să putem crede (Ioan 14, 29), chiar dacă noi, ca mărturisitori ai lui Hristos, ne aflăm, de la Venirea Lui încoace, pe treapta realităţii tautologice a esenţei oricărei noutăţi posibile sau, altfel spus, pe o nouă treaptă de realitate a tautologiei. Noutatea aceasta definitivă, are un impact dictat de fatalismul ei, aşa încât ajungem, prin însăşi noutatea de a ne afla, până la Judecată, înainte de împlinirea celor proorocite (Ioan 14, 29), să-L mărturisim pe Hristos prin aceea că mărturisim o proorocie confirmată, inclusiv prin tot ce va urma, ce impune cu necesitate, după modelul de noutate finală, confirmarea cuvântului, hristic şi trinitar, cu fapta suplimentării tautologice ce transformă confirmarea euharistică şi tainic tautologică dintre pâine şi trup în argumentul esenţial al celui care va voi să-şi spună lui şi lumii întregi că este creştin. Astfel, cum spuneam mai sus, Mântuitorul ne aşează pe fiecare în centrul lumii, simultan cu propria subzistenţă comună dintre noi şi El şi dintre subzistenţa Lui cu Tatăl, ca o confirmare a ce suntem, poate tautologică în felul lumii de a vedea lucrurile, a adevărului că Dumnezeu este viu şi Hristos este Fiul Lui care a murit şi a înviat.
Cu toate acestea, întru credinţă, din momentul Învierii, nesfârşit, şi până la sfârşitul vieţii noastre, trebuie să suplimentăm tautologic, adică să confirmăm, o evidenţă ce nu ţine de înţelegerea noastră, dar este un echivalent lumesc al cuvintelor Mântuitorului la masa Cinei celei de Taină şi un echivalent al trupului nostru subzistent prin hrană ca pomenire vie şi transmisibilă ca efect al Învierii, adică viaţa.