Categorie: APH Cultural

[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)

„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev

Cu toate acestea, întru credinţă, din momentul Învierii, nesfârşit, şi până la sfârşitul vieţii noastre, trebuie să suplimentăm tautologic, adică să confirmăm, o evidenţă ce nu ţine de înţelegerea noastră, dar este un echivalent lumesc al cuvintelor Mântuitorului la masa Cinei celei de Taină şi un echivalent al trupului nostru subzistent prin hrană ca pomenire vie şi transmisibilă ca efect al Învierii, adică viaţa.


Or, pentru un creştin ca permanent părtaş, prin euharistie sau împărtăşanie, la Cina cea de Taină, viaţa veşnică, deşi umbrită poate de încercările şi de răbdarea aceea de „până la sfârşit” (Matei 10,22), este în sine o tautologie, iar trupul, supliment al acestei tautologii inaugurate de Hristos atunci când El identifică propriul trup cu pâinea care, aşa cum vom vedea, în virtutea aceleiaşi identităţi tainice a iconomiei Cuvântului divin, este însuşi Paradisul - în acel moment deci - trupul Său identificat cu pâinea şi cu frângerea ei ca trup al fiecărui muritor este frângerea înmijlocitoare dintre toate trupurile, adică acel vehicul al credinţei oricăruia în trupul său stăpânit de divinitate şi care, prin pomenirea impusă ce îndumnezeeşte lumea, această lume subzistă odată cu fiecare credincios care şi el la rândul lui subzistă în trup, după cum şi Dumnezeu a făcut-o şi prin Fiul, odată cu rânduiala esenţială din noaptea Cinei, numită apoi de noi euharistie sau împărtăşanie şi impusă de Hristos prin cuvintele: „să faceţi lucrul acesta...”.

Şi după cum, prin rânduială aşadar, oricărei pomeniri îi corespunde o nominalizare subzistentă care astfel şi numai astfel rezistă prin frângerea înmijlocitoare care îndumnezeieşte lumea, tot astfel, practicarea acestei subzistenţe drastice, de natură ireversibilă, prin frângere, este implicit şi o subzistenţă a trupului împărtăşit, „care se frânge...”.
Această practicare de a subzista ireversibil în credinţă conţine aspectele nutritive imateriale a ceea ce Hristos spune că este pâinea, respectiv trupul Său născut. Astfel problema subzistenţei mele materiale fixează divinitatea, pentru mine, din acest punct al istoriei, în acel fapt ce stăruie prin naştere (ca venire şi desfăşurare), tot astfel după cum Cel venit se clarifică, în claritatea flagrantă a materialităţii Sale, desfăşurată în desfăşurarea Lui de Sine, prin frângerea pâinii.*

Îndumnezeirea pâinii, prin Hristos, este o taină.
Îndumnezeirea pâinii este subzistenţa mundană şi exemplară a divinităţii.
Îndumnezeirea ca subzistenţă mundană şi exemplară a divinităţii ne dezvăluie pâinea ca fiind acel ceva prin care natura voinţei divine este.
De aceea întrebarea Ce este această pâine? presupune o întrebare simultană: Ce este voinţa divină?
Lipsa de răspuns la aceste întrebări, înmijlocită în două prin frângerea unei singure întrebări, respectiv Ce este euharistia?, nu este altceva decât modul în care subzistă ireversibil orice stăruinţă de a crede în Trupul cel viu al Fiului Lui Dumnezeu.
* Vezi Ernst Bertram, Nietzsche, ed. Humanitas 1998. (pg 262)

Back To Top