Améliorer activement la puissance masculine et n est pas seulement appelé cialis 10mg prix. La qualité européenne actuelle est peu coûteuse.

Categorie: APH Cultural

O nouă carte a scriitorului american de origine română Andrei Codrescu, profesor de engleză la Universitatea din Louisiana şi comentator frecvent la Postul Public American de Radio, a văzut de curând lumina tiparului.

”Posthuman Dada Guide - Tzara and Lenin play chess” este o carte despre avangardismnul românesc, despre întemeietorul dadaismului, Tristan Tzara, care, refugiat în Germania înainte de începutul primului Război Mondial, îl întâlneşte pe Lenin.
Scriitorul Andrei Codrescu imaginează o posibilă partidă de şah între cei doi, într-o cafenea din Zurich (Elveţia), pe parcursul căreia Lenin îşi construieşte ghidul de idei care au bântuit secolul XX şi care mai bântuie şi azi.
Am avut plăcerea de a sta de vorbă cu domnul Andrei Codrescu. Scriitorul mi-a oferit în exclusivitate mai multe detalii despre această carte.
 

Subiectul perfect

Reporter: De ce o carte sau un ghid despre dadaism?Andrei Codrescu: În dadaism eu găsesc tot ce mă interesează. Găsesc avangarda română, de la începutul secolului XX, care este neglijată atât în România, cât şi în Statele Unite. Descopăr şi o bună ocazie de a comenta ideile secolului XX, de care încă nu ne-am despărţit. Tristan Tzara, un evreu român născut la Moineşti, era una dintre cele mai importante figuri artistice ale secolului XX în momentul în care s-a refugiat la Zurich. Faptul se întâmpla în anii primului Război Mondial. În 1915, l-a întâlnit pe Lenin, un om de vârstă mijlocie la acea vreme. Şi cum Zurich-ul era plin de refugiaţi pe atunci, mi-am imaginat că, într-o cafenea, ei au jucat şah, ceea ce făceau aproape toţi acei refugiaţi exilaţi, fumători, visători, artişti şi poeţi. În jocul acesta de şah dintre Tzara şi Lenin am găsit un pretext de a reflecta asupra tuturor ideilor care s-au confruntat între ele în secolul XX şi care continuă să se confrunte şi azi: idei despre artă, ideologie etc... Pentru mine, ca român, evreu, poet şi admirator al avangardiştilor de la începutul secolului XX, a fost subiectul perfect.

Arta in vreme de criză 

R: Dacă am înţeles bine, cartea reprezintă o interpretare personală, o zugrăvire a ceea ce a însemnat dadaismul nu numai în trecut, ci şi în prezent.
A.C.: Exact. Este un ghid al dadaismului istoric, dar, într-un fel, şi un manual despre cum am putea să trăim sau să supravieţuim în secolul nostru.

R: Americanii sunt în criză economică, financiară, de locuri de muncă. La fel şi românii. Credeţi că mai au oamenii chef de citit în vreme de criză, mai ales când vine vorba despre dadaism?
A,C,; Avem nevoie de dadaism mai mult decât oricând. În crize se manifestă calitatea salvatoare a artei, tocmai pentru că arta procedează altfel, propune altceva decât economia. Arta apelează la o economie spirituală - printr-o filozofie a jocului, a comunităţii -, la toate valorile de care nu ne aducem aminte când lucrurile stau bine şi... alergăm după bani. Dada s-a născut în mijlocul unei crize mondiale, în mijlocul primului Război Mondial. Dadaiştii au negat cu înverşunare logica economiilor de la acea vreme, pentru că vedeau cum funcţionează în vreme de război aceste economii. Au văzut cum ideologiile centrate pe anumite teorii economice conduc la război, cum cea a lui Marx şi Lenin a provocat un război aproape permanent în secolul XX. Nu doar că trebuie să avem timp pentru artă în mijlocul crizei: avem nevoie de ea!

Avangarda românească

R: Cartea este în limba engleză. Va apărea o ediţie şi în română?
A.C.: Da. Va fi o ediţie şi în limba română, tradusă de Ioana Avădanei, la editura Curtea Veche, probabil la toamnă. Cred că o să fie destul de controversată în România, pentru că una dintre preocupările mele, vizibilă pe tot parcursul textului pe care îl propun, se referă la sărăcia de comentarii despre avangardismul românesc. Noi avem critici extraordinari în România, care reflectă şi gândesc mult asupra literaturii tradiţionale, dar sunt foarte puţini cei care se ocupă de avangardă. Asta cred că este un păcat, fiindcă în lume cultura românească este cunoscută mai mult prin avangardă.

Reîntâlnirea cu România

R: Aţi emigrat de foarte mulţi ani din România, la o vârstă la care mulţi se integrează foarte bine şi chiar sunt asimilaţi complet în ţara de adopţie. În multe dintre cărţile dumneavoastră evocaţi sau faceţi referiri frecvente la România, ceea ce nu este puţin lucru. Ce vă face să fiţi încă atât de ataşat de ţara de origine?
A.C.: Am crescut în Sibiu, care este oraşul meu iubit. M-am considerat întotdeauna sibian, ardelean, român, evreu şi american. La vârsta de 20 de ani, când am ajuns în America, am vrut să învăţ cât pot despre ţara mea nouă, dar n-am uitat nimic despre locul unde am crescut. Când am avut ocazia să mă întorc, în 1989, ca să fac reportaje despre aşa-zisa Revoluţie Română, s-a resuscitat legătura cu limba şi cu scriitorii români. Nu mi s-a părut că s-ar fi produs vreodată o ruptură sau că s-ar fi ivit vreo contradicţie între toate identităţile acestea, pe care le-am enumerat. Nu am avut impresia că trebuie să abandonez o identitate pentru o alta. Nu cred în asimilare, cred însă în adăugare.

O dezamăgire naturală

R: Aţi avut, poate, o dezamăgire când v-aţi întors în ţară, pentru că România pe care o aveaţi în minte şi în suflet când aţi emigrat nu mai era aceeaşi pe care aţi întâlnit-o la întoarcere. Aţi putea să vă asemănaţi într-un fel cu prinţul din basmul lui Ispirescu, „Tinereţe fără bătrâneţe...”, care se întoarce şi găseşte o lume complet schimbată, necunoscută, nu-i aşa?
A.C.: N-aş fi atât de radical, pe mine nu mă aştepta moartea acolo. A fost o dezamăgire naturală, fiindcă, aşa cum fiecare copil care se întoarce în satul în care a crescut îl vede mai mic şi mai modest decât era în memoria lui de copil, la fel am perceput şi eu situaţia la întoarcerea în ţară. Dezamăgirea a fost, pe de-o parte, naturală. Pe de altă parte, întâlneam o nouă lume, fiindcă 25 de ani reprezintă un timp destul de lung la scara vieţii unui om, şi, între timp, s-au schimbat multe lucruri în România. Oamenii au trăit sub o tiranie care le-a schimbat în multe feluri modul de comportament în viaţă, le-a schimbat fizic oraşele şi spaţiile unde locuiau, chiar limba s-a modificat în 25 de ani. Am întâlnit o lume nouă, dar n-a fost dezamăgire, cât o trezire din nostalgiile mele copilăreşti.

„Miracol şi catastrofă”

R: În ce măsură păstraţi legătura cu România?
A.C.: Ţin legătura permanent, fiindcă de o perioadă de timp mi se traduc cărţile. Am început să scriu din nou în limba română. Am scris un interviu cu teologul Robert Lazu din Timişoara, care a apărut sub titlul „Miracol şi catastrofă” Am scris de curând, alături de poeta clujeană Ruxandra Cesăreanu, o carte de poezie care se cheamă „Submarinul iertat”, publicată la editura Brumar. Eu am tradus-o aici, în engleză. Volumul a apărut în urmă cu o lună şi jumătate la editura Black Widow Press. Am tradus atât partea mea, cât şi pe cea a Ruxandrei. A fost destul de dificil, dar îndrăznesc să afirm că este o carte foarte frumoasă.

Locuri în inimă

R: Trebuie să dezvăluim cititorilor faptul că veţi face un tur al Americii cu această carte şi că pot găsi mai multe detalii despre operele şi activitatea scriitorului Andrei Codrescu pe site-ul dumneavoastră.
A.C.: Da, www.codrescu.com sau al revistei www.corpse.org pe care o editez de peste 20 de ani. Pot să mă asculte şi la radio, pe postul naţional american, aşa că, dacă oamenii sunt interesaţi, pot să le prezint lucrările sau să-i întreţin cu vorbele mele, care sper să-şi găsească ecou în inimile lor, după cum şi iubiţii mei cititori au locuri rezervate în inima mea. 

Back To Top