Categorie: APH Cultural

[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)

„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev

2. „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. (...) Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26. 26, 27, 28)
Pâinea (trupul şi sângele lui Hristos), ca lipsă permanentă de răspuns faţă de dimensiunea noastră spirituală prin aceea că mai curând este un permanent răspuns la problema necesităţilor materiale ale omului, reprezintă subzistenţa însăşi a stăruinţei omeneşti în deşertăciune; corespondenţa acestei permanenţe cu nivelul voinţei venitive a divinităţii dezvăluie continuumul de necesitate al credinţei. Această continuitate dă socoteală implicit de natura voinţei omeneşti. Anihilarea continuităţii, însă, pune în pericol ceea ce Mântuitorul a numit „pomenirea Mea”, chiar dacă rezolvă „problema materială”.
Dacă pâinea ar fi o simplă „problemă materială”, este evident că nu ne putem pronunţa din această perspectivă asupra pomenirii Mântuitorului. Dacă pomenirea unui trup survine ca „problemă materială” şi în acelaşi timp ca exigenţă divină, iarăşi nu ne putem pronunţa pur şi simplu asupra pomenirii Mântuitorului decât numai ca legatari ai frângerii pâinii, întru pomenirea Sa, şi atunci numai pentru că înaintea semenilor noştri pâinea survine şi în materialitatea ei, de asemenea, printr-o „dimensiune spirituală şi religioasă”.
Această exigenţă „spirituală şi religioasă” de ultimă instanţă, totuşi, nu clinteşte pe nimeni din condiţia omnivoră în care pâinea este alimentul principal. În aceste condiţii determinate de pura necesitate materială, oricine este anihilat de orice fel de exigenţă spirituală. Şi iată cum ne aflăm deja în faţa unui fapt împlinit şi anume acela care însemnează în mod expres că pâinea, ca problemă spirituală şi religioasă, nu este tot una cu pâinea ca problemă materială; atenţie însă, mai ales atâta vreme cât continuitatea ce descrie natura voinţei omeneşti depinde de credinţa fiecăruia. Astfel, prin însăşi natura umană se relevă faptul că pâinea unuia, ca problemă materială, este diferită de pâinea celuilalt, pentru care este spirit şi religiozitate.
În interiorul acestei crize ce pune în pericol unica posibilitate de a-i vedea pe semenii noştri de la nivelul naturii acelei voinţe prin care o problemă a mea să existe în continuitatea problemei celorlalţi, pâinea apare ca elementul subzistent, exemplar şi de întemeiere a crizei discontinuităţii ce dăinuie din momentul frângerii pâinii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci materialitatea pâinii este subzistentul exemplar ce poate întrupa frângerea ca pe o îndumnezeire continuată în trup. Astfel, pâinea face ca subzistentul ce întrupează frângerea ca pe o îndumnezeire continuată în trup să se identifice cu materialitatea recesivă, până la ruptură şi discontinuitate, a pâinii, adică a subzistenţei îndumnezeite a trupului „care se frânge”, aşa cum s-a şi frânt, prin Patimi, pentru muritori.
Această subzistenţă schismatică, deci discontinuă, a materialităţii, de a se frânge, determină şi dezvăluie claritatea naturii unei voinţe tainice şi a-plecată spre centrul unic de conştienţă tensionată a lumii. Claritatea frângerii pâinii este, prin natura ei, consistenţa acelei voinţe de îndumnezeire mai departe, respectiv ireversibil, printr-un salt sau prin discontinuitate, întru împlinirea venitivă a Legii celei noi, prin care este zădărnicit, în detrimentul morţii, orice relativism.
În ce fel este vorba aici despre o profeţie pe care Hristos o face prin frângerea pâinii?, şi (2): care este profeţia faptului euharistic în sine? sunt, în fapt, una şi aceeaşi întrebare, încordată în ea însăşi de percepţia muritorilor asupra timpului. Asupra acestei întrebări încercăm un răspuns.


Pâinea, în continuitatea materialităţii ei în-frânte, tăinuieşte împlinirea recesivă până la ireversibil a unei stringenţe eterne prin care ni se dezvăluie natura voinţei divine în Fiul lui Dumnezeu.
În acest fel, subzistenţa materială opune muritorilor natura eternităţii ei. Această claritate hrănitoare, prin îngurgitare, materializează univoc şi subzistent însăşi încredinţarea prin credinţă. Pâinea ruptă în bucăţi la Cina cea de Taină, pentru a fi mâncată, încredinţează cu acea credinţă care face ca ceva să fie în loc să nu fie, adică din perspectiva acelui „pentru”, după cum însuşi Mântuitorul spune („pentru voi”). Împlinirea, prin voinţă divină, a acestui pentru încredinţat dezvăluie, ca distincţie a pâinii, prin simplul act al mâncatului pâinii, siguranţa şi subzistenţa persoanei. Împlinirea acestei distincţii prin materialitatea vizibilă a pâinii ne încredinţează, prin intermediul aceleiaşi materialităţi, de Legea însăşi (”să faceţi aceasta...”) şi de însăşi continuitatea îndumnezeirii, „spre pomenirea Mea”, ca o îndumnezeire hrănitoare, subzistentă şi vizibilă. Clarificată teleologic.

Back To Top