Categorie: APH Cultural

[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)

„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev

Astfel, pâinea face ca subzistentul ce întrupează frângerea ca pe o îndumnezeire continuată în trup să se identifice cu materialitatea recesivă, până la ruptură şi discontinuitate, a pâinii, adică a subzistenţei îndumnezeite a trupului „care se frânge”, aşa cum s-a şi frânt, prin Patimi, pentru muritori.

Această subzistenţă schismatică, deci discontinuă, a materialităţii, de a se frânge, determină şi dezvăluie claritatea naturii unei voinţe tainice şi a-plecată spre centrul unic de conştienţă tensionată a lumii. Claritatea frângerii pâinii este, prin natura ei, consistenţa acelei voinţe de îndumnezeire mai departe, respectiv ireversibil, printr-un salt sau prin discontinuitate, întru împlinirea venitivă a Legii celei noi, prin care este zădărnicit, în detrimentul morţii, orice relativism.
În ce fel este vorba aici despre o profeţie pe care Hristos o face prin frângerea pâinii?, şi (2): care este profeţia faptului euharistic în sine? sunt, în fapt, una şi aceeaşi întrebare, încordată în ea însăşi de percepţia muritorilor asupra timpului. Asupra acestei întrebări încercăm un răspuns.

Pâinea, în continuitatea materialităţii ei în-frânte, tăinuieşte împlinirea recesivă până la ireversibil a unei stringenţe eterne prin care ni se dezvăluie natura voinţei divine în Fiul lui Dumnezeu.

În acest fel, subzistenţa materială opune muritorilor natura eternităţii ei. Această claritate hrănitoare, prin îngurgitare, materializează univoc şi subzistent însăşi încredinţarea prin credinţă. Pâinea ruptă în bucăţi la Cina cea de Taină, pentru a fi mâncată, încredinţează cu acea credinţă care face ca ceva să fie în loc să nu fie, adică din perspectiva acelui „pentru”, după cum însuşi Mântuitorul spune („pentru voi”). Împlinirea, prin voinţă divină, a acestui pentru încredinţat dezvăluie, ca distincţie a pâinii, prin simplul act al mâncatului pâinii, siguranţa şi subzistenţa persoanei. Împlinirea acestei distincţii prin materialitatea vizibilă a pâinii ne încredinţează, prin intermediul aceleiaşi materialităţi, de Legea însăşi (”să faceţi aceasta...”) şi de însăşi continuitatea îndumnezeirii, „spre pomenirea Mea”, ca o îndumnezeire hrănitoare, subzistentă şi vizibilă. Clarificată teleologic.

Această subzistenţă se împlineşte, prin cuprinderea oricărei distincţii, de la bucăţica de pâine la „contorsionata noastră psihologie” şi până la metafora care exprimă „sensul unei energii comune subiectului şi obiectului”. Numai în acest fel, absolutul a-pleacă, din temeiurile ei încă negândite, materialitatea lumii ce ni se destăinuie prin Naştere ca temei nou de gândit şi de înfăptuit permanent odată cu Întruparea Domnului.

Pâinea este, în mod expres, nominalizată ca subzistenţă tainică a împlinirii întrupătoare în Trup. Astfel împlinirea şi proorocia apar ca ceva protector, protecţie ce încredinţează şi poate încredinţa pe oricine în propriul trup care conţine împlinirea, comună cu cea a Mântuitorului, de a avea un Trup, împlinire prin care omul poate încheia proorocia desăvârşirii ce ne este încredinţată (Matei 5, 48). În acest fel împlinirea voinţei divine ne destăinuie pâinea ca pe o încredinţare în credinţă, căci „Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o...” (Matei 26,26) (sbln. mea). Această împlinire ce destăinuie pâinea ca pe o încredinţare în credinţă, adică clarificată teleologic, este esenţa pâinii, iar esenţa împlinirii ca destăinuire în sine a esenţei unui lucru, deci ca distincţie teleologică, este iubirea.
Protecţia împlinitoare (profetică) a iubirii înfăptuite distinge orice fapt care prin încredinţarea pură a Legii celei noi, adică prin cuvânt, devine vizibilă prin cuvintele „să faceţi lucrul acesta...”. 

Back To Top