E o mare neagră piatră
Ler, Doamne, Ler!
Maică ngenunchiată
Ca o piatră pe o piatră
A să nască Fiu de piatră...
Şi născu Fiul de piatră...
Misterul Misterelor...
Colind popular
Răsfoind revistele de artă canadiene, nu puţine la număr (personal, am descoperit şapte titluri de periodice tratând artele plastice), ochiul este surprins de un peisaj de un colorit extrordinar de viu. Apoi, la o privire mai atentă - la căutarea trimiterilor, la decodarea mesajelor - intervine dezamăgirea prilejuită de o sărăcie teribilă a acestuia, atât emoţională, cât şi intelectuală.
Contrastând puternic cu acest peisaj, opunându i se chiar, sculptura lui Nicăpetre oferă un peisaj grav, metafizic s-ar putea spune, sărac în culoare, lipsit de pitoresc. Lucrările nu au sclipirea şugubeaţă care atrage atenţia, nu etalează elemente menite să pună în alertă psihologia comună. Nimic facil, nimic triumfalist, nimic din acele elaborări frivole menite să încânte ochiul adormind mintea, protejând o, prezervând-o pentru luptele cotidiene, pentru preocupările mundane.
Universul propus de Nicăpetre este la prima vedere ostil, agresiv, trezind privitorul din moleşeala zilnicului, amintindu i că se află în evaziune faţă de fiinţa sa mai adâncă, faţă de fiinţa sa întrebătoare, faţă de strigătele căderii sale înăbuşite sub zdrenţele minciunii unui paradis pamântesc la îndemână.
Asperităţile suprafeţelor, ritmurile neaşteptate din formele propuse, proporţiile, violenţa cu care unele din lucrări încearcă să intre în dialog, muţenia încăpăţânată pe care o păstrează altele, îndeamnă privitorul la un divorţ de moment faţă de realitatea diminuată a contingentului.
Artistul refuză să flateze ochiul, sufletul sau mintea privitorului. Nimic spectaculos... Nimic spectaculos pentru privirea grăbită, pentru privirea tocită de contactul îndelungat cu abrazivitatea tubului cinescopic. Nimic din limbajul viu colorat al semnelor de circulaţie sau al panourilor publicitare. Nimic pentru cei grăbiţi.
Întâlnirea sa cu materialul este dură: o mărturisesc suprafeţele, unghiurile, alternanţele de plin şi gol rezultate din decupa
Nicăpetre nu caută formele întâmplător ascunse în piatră sau în lemn, într o vânătoare a formalului gratuit, plăcut. El supune materialul discursului său într un mod decis, riguros.
În arta lui Nicăpetre nu numai că Materia Primă este restructurată spre manifestare, dar noua ei postură va restructura ea însăşi spaţiul înconjurător. Un spaţiu găzduind lucrările artistului este un spaţiu transfigurat, un spaţiu calitativ nou, cu coordonate proprii, articulat după legi proprii, cu punctele sale privilegiate, cu unghiuri de umbră şi întunecime, dialogând cu formele virile, solare.
Prezenţa sau absenţa luminii nu schimbă numai valoarea plastică imediată, ci nuanţează şi discursul de idei ce are loc neîntrerupt în acest spaţiu. Acestui discurs i se alătură un altul simultan, discursul muzical, emis de tensiunile din forme, de repetiţia şi ritmul elementelor simbolice, de urma tăieturii dălţii, de vibraţia formelor eliberate din materia primă.
Statuile lui Nicăpetre nu ţin locul prezenţei a altceva. Ele nu sunt substitute de oameni, de zei sau obiecte, sunt expresii indicând disponibilitatea de a recepta prezenţa zeilor, nevoia de aceştia, căutarea lor şi a semnelor lăsate de ei. Arhitectura lucrărilor conţine elemente ce corespund funcţiilor mărturisirii, creşterii, echilibrului.
Ideile culcate în sculpturi simbolurile trimiţând la universuri culturale perene geometria formelor, ritmurile din interiorul formelor, umbrele şi penumbrele mângâind contururile dau împreună un discurs nou, original, cu toate că este discursul dintotdeauna propriu artei majore.
Unele lucrări sunt compozituri complexe de forme şi simboluri, adevărate discursuri întrebătoare. Altele, („Enigma” lemn) sunt de o simplitate năucitoare raportat la complexitatea stărilor în care poartă apelând la un aproape minim formal: sunt pur si simplu verbe. Verbe de dincolo de limbaj, tremurând, vibrând, parcă, în efortul de a se alătura verbului iniţial, acela despre care se spune: In principio erat verbum.
El urăşte spaţiile frumoase cu tot-dinadinsul pentru că urăşte frivolitatea. Chiar dacă în lucrările sale se pot întâlni spaţii polizate până la luciu, ele nu dau caracterul general al acestora. Ele sunt doar parte din „totul" care este altcumva, altceva.
Nicăpetre transformă în tipare, în negative, spaţiile din care absentează zeii, încercând astfel să le reconstituie prezenţa.
Privind lucrările artistului născut la Brăiliţa ne-am adus aminte de procedeele de salvare la care recurge Făt-Frumos pentru a scăpa de urmărirea Babei-Cloanţe (entitate des-fiinţătoare): el alterează spaţiul, îi modifică geografia, interpunând între el si Cotoroanţă noi toposuri: aruncă în spate un pieptene şi acesta se preface în pădure; aruncă în spate o oglindă şi ea se preface în lac etc.
În questa sa ontologică, Nicăpetre interpune între sine şi entităţile des-fiinţătoare, siluetele hieratice ale artei sale.
Acest articol urmează să apară în volumul „Dezvelirea lemnelor” pe parcursul acestui an, volum dedicat sculptorului Nicăpetre şi sculpturilor sale.
Virgil Untilă