[[.....Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)
„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev
Pâinea este, în mod expres, nominalizată ca subzistenţă tainică a împlinirii întrupătoare în Trup. Astfel împlinirea şi proorocia apar ca ceva protector, protecţie ce încredinţează şi poate încredinţa pe oricine în propriul trup care conţine împlinirea, comună cu cea a Mântuitorului, de a avea un Trup, împlinire prin care omul poate încheia proorocia desăvârşirii ce ne este încredinţată (Matei 5, 48). În acest fel împlinirea voinţei divine ne destăinuie pâinea ca pe o încredinţare în credinţă, căci „Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o...” (Matei 26,26) (sbln. mea). Această împlinire ce destăinuie pâinea ca pe o încredinţare în credinţă, adică clarificată teleologic, este esenţa pâinii, iar esenţa împlinirii ca destăinuire în sine a esenţei unui lucru, deci ca distincţie teleologică, este iubirea.
Protecţia împlinitoare (profetică) a iubirii înfăptuite distinge orice fapt care prin încredinţarea pură a Legii celei noi, adică prin cuvânt, devine vizibilă prin cuvintele „să faceţi lucrul acesta...”.
Recursul permanent la cuvânt (logos) al acestei împliniri profetice (creştinismul), clarificată ca esenţă hrănitoare, domină exemplar („...lucrul acesta...”) orice subzistenţă. Cu cât această protecţie este mai dominantă şi impune profeţia şi profeţii, şi pâinea este mai vizibilă în Legea veche, „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea,...” (Facerea 3,19), şi mai ne-vizibilă ( „acesta este trupul Meu...”) prin împlinirea nouă a Legii. Astfel pâinea apare ca măsură a oricărui protectorat aşa încât împlinirea în iubire, ca esenţă a împlinirii însăşi, destăinuie natura voinţei acestei iubiri şi a oricărei subzistenţe şi înfăptuieşte împlinirea Legii celei Noi prin această evidenţiere a iubirii. Aşadar Legea Nouă este vizibilă, este materializată, în fine, este prin împlinirea teleologică (iubirea) ce survine în propria ei împlinire ca lege a iubirii, încă de la instaurarea crizei apărută prin frângerea pâinii şi prin cuvântul care însoţeşte frângerea pâinii, lege a iubirii prefigurată de Hristos la Cina cea de Taină prin conferirea unui sens lui pentru, sens care îi vizează nemijlocit pe muritori: „...acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi...” (sbln. mea).
Împlinirea Legii disociază subzistenţa până la a susţine fizic orice întemeiază absolutul. Adică, este vorba aici despre efectele de criză ale îndemnului explicitat conspirativ tautologic, „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul meu”. Distincţia frângerii materialităţii survine hrănitor (pentru că urmează o criză) şi caracteristic (pentru că pâinea este Un trup).
Astfel hrana însăşi este o taină atâta timp cât se află sub protecţia hrănitoare a acestei voinţe care legiferează iubirea. La rândul său, protectoratul acesta hrănitor, cauză pentru o subzistenţă exemplară prin iubire, este chiar temeiul destăinuirii, prin naştere omenească şi divină, a materialităţii. De asemenea, acest protectorat impune şi temeiul a ceea ce pâinea conţine ca dimensiune publică şi socială, dezvăluind-o, în acest sens, ca stăruinţă a iubirii. Mai mult decât atât, câtă vreme acest protectorat se instituie hrănitor, după îndemnul Mântuitorului, „Luaţi, mâncaţi...”, pâinea ne va apărea ca temei al oricărei stăruinţe. Iar protecţia, al cărei rost se dezvăluie atunci când e vorba de un pericol iminent, îl încredinţează în credinţa lui pe cel credincios de fiecare dată cu o desăvârşită claritate.
Pentru că „în noaptea în care a fost vândut” Hristos a făcut ceva foarte clar, un fapt pe care l-a opus oricărui rău ce urma şi pe care, în momentele cele mai nepotrivite îndeobşte, l-a făcut să fie şi mai de neînţeles, adică „a luat o pâine..” (1 Corinteni 11,23), de aceea, pâinea aceasta, în subzistenţa exemplară a stăruinţei divine întru întrupare, este Biserica. Acest sens ecleziastic pe care îl capătă pâinea prevede ceea ce atunci era de neînţeles (Legea Nouă), precum şi faptul că Hristos, în mijlocul evenimentelor, şi-a lăsat legatul, luând o pâine şi nefăcând nimic altceva, raportat la faptul că tocmai fusese vândut, şi, de asemenea, acelaşi sens ecleziastic al pâinii, tot de neînţeles atunci, mai prevede şi că mijlocitorul şi mijlocirea acestui sens ecleziastic de necontestat, în privinţa faptului că Biserica sunt oamenii, fiecare în parte, adunaţi în numele Lui Hristos, este euharistia.