Evoluţia artistică a lui Nicăpetre poate fi definită ca spectaculoasă. Şi nu vorbim aici despre cota de piaţă sau spectaculozitatea caracteristică unor gesturi menite să şocheze - atitudine proprie transavangardei postmoderne, cantonată de cele mai multe ori în spaţiul experimentului gol, al sincerităţii ostentative, al unei dorinţe obraznice de impunere cu tot dinadinsul.
Când vorbim despre spectaculozitatea evoluţiei artistice a lui Nicăpetre, ne referim la demersul său artistic evoluând de la nivelul abordării formale până în spaţiul de îngândurare din care provin preocupările sale.
Având curajul să nu şocheze (căci în ultimele decenii aşa se pune problema se pare), să refuze succesul care ar deriva de aici, Nicăpetre caută profunzimea, caută soliditatea, caută inovaţia care nu taie punţile cu trecutul. El îl potentează, îi dă putere acestui trecut - care este circumscris în detaliile artei sale - de a participa într-un prezent care este astfel mereu înnoit nu numai de contactul cu viitorul.
Parcursul cronologic al operei sculptorului din Brăiliţa are un profund legato, o puternică coerenţă, temele sale, preocuparile sale evoluând, transformându-se, dispărând pentru o vreme pentru a reapare în timp sub forma unor aluzii sau chiar sub înfăţisări cu totul noi şi surprinzătoare.
Registrul preocupărilor sale tematice se alege din importantele teme ale condiţiei umane: relaţia omului cu sacrul, istoria şi misterul urmelor lăsate de ea, creşterea şi verticalitatea (cu toate conotaţiile majore decurgând din aceste teme), moartea, despărţirea, singurătatea individului şi tensiunea perechii, miracolul vieţii şi accidentele ei.
Soluţiile formale, volumetria, construcţia, tehnica decupării nu sunt menite doar să rezolve tema, ci se constituie ele însele în părţi ale discursului de idei, în sugestii şi provocări. Geometria volumelor este rar închisă în tirania preciziei, în linii drepte, unghiuri exacte sau volume previzibile. Spaţiul provocat deci să se dezvăluie nu este acel spaţiu ce se naşte pe planşeta stăpânită de riglă şi compas, ci este un spaţiu calitativ de aceiaşi natură cu spaţiul scenei, cu perimetrul sanctuarului.
Participant la acest ev al pierderii sacrului (sau poate al ocultării lui), Nicăpetre vorbeşte despre drama acestui moment, despre căutările şi neliniştile generate de el. Artistul inventariază atitudinile şi motivele ralierii omului la sens, la înţeles, la atitudine, propunând răspunsuri ce n-au brutalitatea definitivului, ce se constituie ele însele în întrebări. Sculptura lui Nicăpetre ne aduce aminte de reflexia lui Hegel faţă de sculptorii greci pe care îi numeşte teologi ai religiei lor.
La fel ni se pare că în aceste timpuri ce oferă motive de atitudini extreme, de la disperare la indiferenţă, de la abandon la violenţă, artistul brăilean propune o teologie a zeului absent, a misterului, a întrebării. Sculptura sa nu stă însă închisă în limitele acestei lecturi, ci se oferă spre citire în registre diverse, propunând în primul rând bucuria de a sta în preajma majestăţii dar şi a umilităţii, într-un spaţiu poetic asigurând familiaritatea cu formele sale, familiaritate ce provine adesea din căldura şi naturaleţea generate de sugestii ale culturii populare; aceasta alături de seninătatea clasicului, de francheţea arhaicului, de îndrăzneala modernului şi de spiritul recuperator postmodern.
Acest articol urmează să apară în volumul „Dezvelirea lemnelor” pe parcursul acestui an, volum dedicat sculptorului Nicăpetre şi sculpturilor sale.
Virgil Untilă