Categorie: APH Cultural

La un an de la trecerea în nefiinţă a sculptorului român Nicăpetre (Petrică Bălănică), continuam în această ediţie a „Actualităţii prahovene” publicarea seriei de articole semnate de criticul Virgil Untilă, cel despre care Nicăpetre spunea că este „singurul care a înţeles cu adevărat sculpturile mele”. Seria, începută cu „Nicăpetre şi anatomia Fiinţei”, a continuat cu „Nicăpetre”. Textul publicat în această ediţie este ultimul din serie. Articolele publicate în „Actualitatea prahoveană” urmează să apară în acest an în volumul „Dezvelirea lemnelor”, dedicat sculptorului Nicăpetre şi operei sale.

"Lemnul îşi trage substanţa din pământ. Trăieşte, respiră şi "lucrează”. Are căldura sa latentă; nu are transparenţă propriu-zisă, ca sticla, dar arde pe dinăuntru. Timpul sălăşluieşte în chiar fibrele sale, ceea ce-l face conţinătorul perfect, pentru că fiece conţinut este ceva ce dorim să salvăm de timp. Lemnul are propriu-i miros, îmbătrâneşte, are chiar paraziţi şi aşa mai departe. Pe scurt, este un material care are fiinţă.”
Jean Baudrillard - The System of Objects

Venind în Canada, Nicăpetre a fost condamnat să sculpteze în lemn: foarte puţină piatră de bună calitate, foarte puţini bani pentru piatra de bună calitate. Opera canadiană, constituită în marea ei majoritate din lucrări de lemn, s-a configurat întrucâtva diferit de cea din ţară, uimitoare şi ea, poate mai novatoare din perspectiva limbajului plastic, dar căzând uneori într-o retorică a plasticului. Opera în lemn a sculptorului îi urmează firesc celei din patrie, dar suferind o profundă mutaţie cauzată de restricţiile materialului în care se întrupează.

Constrâns a folosi acest material, artistul va fi nevoit să restructureze însăşi esenţa discursului său plastic. Înscrierile în volum vor urma traiectorii dictate de forma în care se găseşte materialul. Carnaţia precară a lemnului înghite cu nesaţ formele ce-l bântuie pe brăilean, forme ce, odată, îmbrăcau piatra atât de dragă lui. Ca o lecţie de umilitate, aceste forme - ce vorbesc despre timp şi netimp, lume şi nelume, om şi arheu - sunt acum jertfite nu pietrei, ce orgolios stă în vreme, ci lemnului, precarităţii sale. Odată ajuns în dialog cu lemnul, acesta declanşează în conştiinţa sa resorturi neştiute sau uitate. Vagi amintiri, probabil ale unor obiecte din gospodăria ţărănească, elemente din arhitectura satului, din industriile acestuia trezesc la viaţă un întreg univers pe cale de a fi uitat de artist şi nu numai de către acesta. Astfel, revin la suprafaţă cioburi ale unor mitosofii ascunse în straturile culturii ţărăneşti clasicizate.

Lemnul dă unitate universului civilizaţiei ţărăneşti. Pentru că este prezent pretutindeni, el continuă existenţa de zi cu zi, până în moarte şi dincolo de ea. În imaginea lemnului se găsesc memorii ale celor mai importante momente din existenţa domestică, industrioasă şi sacră a omului: leagănul copilului, masa familiei, lingura de lemn, albia de spălat, grinda casei, cercevelele ferestrelor, jugul animalelor, roţile şi oiştea carelor, angrenajele morilor de apă, războiul de ţesut, fusul de tors, cumpenele fântânilor sau roţile lor, biserica de lemn, sicriul, crucea de lemn, toaca, lemnul Bradului de Crăciun. . . Undeva, în descrierile unor religii ‘primitive', Mircea Eliade spune: "Trecerea din timpul profan în timpul sacru este marcată prin despicarea rituală a unei bucăţi de lemn.” La fel cum religia dă continuitate credinţei prin riturile ei, închegând timpul cosmic, la fel lemnul, în planul materialului, asigură o trecere naturală de la un palier la altul al existenţei, fără ruperi de orizonturi, fără "smucituri”. Goliciunea sa are ceva din goliciunea pielii omeneşti, un soi de tandreţe, o provocare la proximitate. El are sunetul lui atunci când este tăiat, cioplit sau frânt. Vederea lui aminteşte vag sunetele acestea, le evocă, poate, până în zonele subconştientului, unde imaginea lui se topeşte împreună cu sunetul toacei sau cel al pământului cazând pe capacul sicriului.
Opera în lemn al lui Nicăpetre poartă în sine, inevitabil, acest întreg univers aluziv. Pe el se altoieşte întreaga geometrie, întreaga simbolistică proprie, întregul parcurs de căutări al artistului.

Urmărit de Cotoroanţa istoriei, de nepăsare, de lumea mecanizată, pe un tărâm ale cărui ceruri se surpă, lăsând să cadă prin crăpături gunoaiele menajere ale unui Panteon dezertat, Nicăpetre ridică stâlpi pentru a susţine aceste ceruri şi a ţine la distanţă zgripţuroaica. Aceşti stâlpi sprijină şi cerurile sale interioare cutremurate de experienţă, de timp şi de străinătate. Pădurea de coloane, pe care o lasă în urmă sau/şi o creşte în sine, incantează gutural o invocaţie subtilă şi primitivă, aspră şi delicată.

Coloanele lui Nicăpetre vorbesc, încă, despre acelaşi principiu cuprins în coloana lui Brâncuşi,

dar purtând deja în sine marca particularului, purtând pe umeri greutatea lumii accidentelor la care este supus omul în devenirea sa individuală. Ele se construiesc înăuntrul sau în afara volumelor lucrărilor, din plinuri sau din goluri; sunt ba suitoare, ba coborâtoare, sunt fie constituite din module colţuroase - desenate într-o geometrie lipsită de implacabilul preciziei -, fie cupe conţinându-şi începuturile unele altora, fie creşteri rotunde ale unor gravidităţi ce se conţin reciproc de la începuturi, aşa cum devenirea îşi conţine de la începuturi în sine fiecare moment ulterior, fără a-l aresta acolo într-o necruţătoare determinare. Fiecare dintre aceste elemente, prin poziţionare, primeşte sensuri retorice opuse, iar, prin compunere, diferite şi diverse. Aşezate cu baza în sus, ele sunt semne ale receptacolului, ( ". . . ovare uriaşe aşteptând sămânţa celestă.” Vasile Lovinescu - "Dacia Hiperboreană") ale zonei simbolice în care se încadrează cupa Graalului.

Aceleaşi cupe, piramide triunghiulare, pentaedre etc răsturnate, vorbesc despre conţinerea activă, creştere, construire, susţinere. Reprezentate ca plinuri care conţin deja factorii determinării - o biografie sau istorie - ele vorbesc despre întâmplări care se află pe drumul propriei terminări, săvârşiri, fiind semne mărturisitoare pentru ceea ce deja s-a petrecut. Reprezentate ca goluri, toate aceste forme povestesc despre neîntâmplat, despre ceea ce stă să se întâmple. Ele sunt tipare ale fiinţei aşteptând a se actualiza, sunt urme a aceea ce încă nu s-a întâmplat (baudrillardiene efecte ce îşi preced cauza), sunt Graaluri aşteptând a se umple de sângele Jertfitului, sunt cântece ce n-au primit sonoritatea - existând, de abia, în armoniile ce le-au generat, sarcofage ale unor faraoni demult dispăruţi, sau ale unora nenăscuţi încă, sunt tipare ale unor fructe pentru care nu s-au sădit pomii şi umbre pentru care încă nu există posesori.
Atunci când sunt exterioare, formele organizate în constituirea coloanei joacă mereu şi mereu alte roluri. Compuse cu mereu aceleaşi elemente care sunt de fiecare dată altcumva abordate, altcumva poziţionate, ele schimbă de fiecare dată discursul, generând veşnic noi cazuri într-o retorică a simbolului. Cu toate că aceleaşi elemente plastice sunt reluate, recompuse şi repoziţionate, mesajul simbolic, mesajul plastic nu cade în loc comun sau redundanţă.

Treptele inegale tăiate în coloanele de lemn ale lui Nicăpetre povestesc despre vaga amintire pe care omul o are asupra formei ideale recuperate în coloana brâncuşiană, dar ele conotează şi în jurul ascensiunii dificile spre împlinire despre care vorbeşte loan Scărarul. Când pe suprafeţe întinse lemnul este tăiat în trepte, el nu duce cu gândul doar la scări, la ascensiunea anevoioasă a spiritului în nevoinţa sa de a se împlini prin sine, ci chiar la ipostaze concrete ale nevoirii; ne aminteşte de trupul costeliv, răstignit odată, demult, peste lume. Lemnele lui Nicăpetre sunt parcă ilustrarea acelor cuvinte din Triod: " Pierdut-am frumuseţea cu care am fost zidit întâi, şi nevinovăţia mea, şi acum zac gol şi mă ruşinez.” Sau a celor ale Sfântului Simeon Metafrastul: "Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios ci şi zidirea Ta sunt.”
Constantin Brâncuşi spune undeva "Lemnul,... este în sine şi sub toate aspectele sculptural. Nu trebuie să-l distrugem, nu trebuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile-i forme, caracterul său individual, expresia sa naturală; să doreşti să îi transformi calităţile, înseamnă să î1 nimiceşti, să-l faci steril.” Nicăpetre se supune acestui comandament ce probabil este firesc conţinut în conştiinţa fiecărui artist.
Privind lemnele artistului din Brăiliţa, ne punem întrebarea dacă nu cumva sunt instrumente muzicale cu o funcţionalitate necunoscută, ce pot cânta cu sunet răguşit ceva din cântecul nesfârşit al întrupării spiritului în om. Ele au frumuseţea şi umilitatea unui cântec care ştie că, în comparaţie cu tăcerea mistică, el nu e decât o înşiruire de zgomote. Lemnele lui Nicăpetre surprind de asemenea prin asemănarea lor cu nişte cremaliere uriaşe, teascuri, alambicuri şi atanoruri înţepenite într-un veşnic proces de obţinere a Operei Majore. Lemnul, acest material ce cuprinde în sine posibilitatea de a se transforma în unealtă folositoare, în instrument nu foarte precis, nu foarte durabil, dar foarte eficient, iată, se poate transforma şi în ustensilă a spiritului.
Bântuit de reveriile sale utilitariste, omul modern a pierdut capacitatea de a găsi demnitatea plină de modestie pe care o conţine în sine fiecare bucată de lemn. Copacii tăiaţi devin trupuri aflate în suspensie animată. Transformaţi în scânduri, grinzi, plăci, se supun acţiunii omului de a transforma lumea într-un depozit de obiecte funcţionale. Transportat, fasonat, depozitat, lemnul poartă cu sine un strigăt mut de moarte. Întreaga suprafaţă a cărnii sale tăiate este o rană deschisă prin care se pierde viaţa.
Nicăpetre, în gestul său artistic, restaurează viaţa lemnului, înlocuind rădăcinile din pământ - de care a fost separat - cu rădăcini în cer, ce-i dau astfel - chiar dacă pentru scurtă vreme - legături cu eternitatea.


Text citit la deschiderea expoziţiei Nicăpetre, Beginnings/ Dreaming Inside of a Seed, expoziţie organizată de revista Voci, ce a avut loc în oraşul Kitchener, Ontario, în perioada 24 iunie-3 iulie 2000, în Galeria Rotonda din incinta primăriei locale.

 

 

Virgil Untilă

Back To Top