Cum pe la noi (urbea cea dătătoare de „culte” diverse şi „culturi” pe măsură - fatidice şi zgomotoase pe alocuri, fără „nerv”, ori, dimpotrivă, înţesate cu trăiri, dar despre care nu ştie aproape nimeni) rar se întâmplă să (re)trăieşti o desfăşurare de idei ca pe un imbold de sine stătător, demn de a împinge spre retragere vreme de cel puţin câteva ceasuri (spre a găsi loc noilor idei într-un „sertar” adecvat), întâlnirea de joi, 4 iunie, din sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” a fost, de-a dreptul, fericită. Asta pentru că motivul nu doar al intrării în sală, ci şi al rămânerii, a fost lansarea unei noi ediţii a volumului „Când moare o epocă”, semnat de scriitorul şi publicistul Dan Ciachir.
Cartea, o culegere bine legată de evocări, este, după cum mărturiseşte autorul, consecinţă a ceea ce a subliniat şi Iorga: „un fapt devine istoric în momentul în care nu mai are impact asupra prezentului”. Trecutul nu are valoarea aşteptată, nu devine îndeajuns de „mişcător” decât în preajma unei detaşări de care Dan Ciachir nu se lipseşte. Dan C. Mihăilescu îşi începe articolul „Oameni la cutie” subliniind: „Dan Ciachir muşcă din trecut cu savoare (...)”. Scrisul de care vorbim este dovadă a însuşirii „cavalerismului de a spune ce crede”, curajului lui Ţuţea, cel de la care D.C. a învăţat definiţia realului. „Ce curaj simplu şi ce lipsă de infatuare în gestul lui!”, exclamă D.C.M. în articolul său.
Despre acelaşi volum, Claudiu Târziu scrie în revista "Rost”: «Când moare o epocă» e o carte în care se simte verva autorului consecutivă încheierii unui ciclu de scris şi poate şi de viaţă. E un capriciu, o liberă degajare de energii scriitoriceşti, o sete de forfotă urbană şi culoare locală tipică celui întors din izolarea muntoasă a subiectului teologic.” Se vorbeşte despre aceeaşi "privire înapoi”, care însă nu împietreşte ca cea din vechime, ci, dimpotrivă, redă luciditatea unei analize dure, dar veridice.