Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el.
Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)
„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev
Pâinea, încredinţându-ne cu melancolie jertfirii protectoare a Domnului, stăruie ca un temei mănos al acestei melancolii, aşa încât, de cele mai multe ori, pâinea apare ca fiind suprasolicitată, excedată de bogăţia prezentată şi reprezentată de ea. Acestei bogăţii îi aparţine şi euharistia, dar îi aparţine mai curând prin revendicarea clarităţii frângerii pâinii. Euharistia apare, în aceste condiţii, ca pornind de la ceva punctual şi fortuit, respectiv frângerea pâinii (trebuie să ne gândim că frângerea pâinii este singura acţiune a lui Iisus în urma căreia, de fapt, El n-a făcut nimic*), prin care profeţia veterotestamentară s-a adeverit, încredinţându-ne tainic cu privire la împlinirea acesteia, în acelaşi timp în care apelul stăruitor la credinţă, apel asigurător al profeţiei însăşi, devine familiar, deoarece pâinea, ca temei al acestui apel asigurător, „Luaţi, mâncaţi...”, se confruntă, prin voinţa divină, cu ceea ce îi este adecvat: întruparea. Venitivitatea**, ca voinţă divină de a împlini profetic venirea, este, cu încredinţare confruntată prin cuvintele „acesta este trupul Meu”, confruntate şi acestea, la rândul lor, cu următoarele, „care se frânge pentru voi”.
Încredinţarea aceasta stăruitoare a divinităţii serveşte, în toată bogăţia prezentată şi reprezentată a pâinii, însăşi clarităţii („acesta este trupul Meu”). Adică împlinirea oricărei încredinţări beneficiază de o claritate care devastează orice bogăţie de reprezentări şi tot această claritate demonstrativă este, prin unicitate, după cum unic este orice trup, însăşi credinţa care denominează orice opulenţă, ceea ce arată că melancolia stăruie asupra oricărei credinţe. Adecvarea pâinii la momentul Cinei sunt cuvintele „Luaţi, mâncaţi..”, clarificare prevalentă, întemeiată prin încredinţare („acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi”).
Aşadar, clarificarea aceasta legată de trup, „acesta este trupul Meu”, stăruie pe un fapt conjunctural în care pâinea este împărtăşirea expresă cu ceilalţi a stăruinţei divine ca profeţie împlinită de către cel încredinţat că poate să-Şi fie Sieşi trup conjunctural şi pătimitor, adică încredinţându-se că „se frânge”, în această conjunctură atât de limpede, cum este însăşi forma trupului omenesc, pentru muritori, sau cum spune chiar El, „pentru voi”. Claritatea primeşte astfel un sens, nedefinit atunci, pe loc, ci doar întru pomenire deocamdată, deci doar pe Cuvânt, sens asigurat de Cel care urma să Se clarifice cu Sine şi cu Tatăl, o seară mai târziu, în Grădină.
Clarificarea aceasta ulterioară este menită să aducă muritorilor un grad suplimentar de limpezime, este o clarificare pentru..., într-o situaţie comună muritorilor, de îndoială, conjunctivă (de legătură) sau, cum am zice noi, a-plecată pentru... Astfel, frângerea ne apare, cu melancolie (Matei, 26,39), ca denominare a oricărei opulenţe de orice fel, cum ar fi încrederea în sine, orgoliul sau chiar opulenţa simbolică de reprezentare, pentru că în formă de trup omenesc care, în sine, este o denominare de la trupul paradisiac, „te vei întoarce în pământ” (Facerea 3,19). Hristos, însă, clarifică profetic ceea ce ispita de a explicita constată. Renominându-Se astfel pe Sine, ca fiind o conjunctură protectoare şi paradisiacă, respectiv întruparea divină ca încredinţare adusă muritorilor, El devine temeiul euharistiei. Faptul acesta, aşa cum am spus-o, este în măsură să denomineze (până la desfiinţare) însăşi ispita explicitării euharistiei sau a Bisericii, tocmai prin Vestea cea Bună a clarităţii împlinirii proorociei.
* De fapt singura acţiune în urma căreia Iisus a făcut ceva practic, este cea după care El însuşi „a flămânzit” (Marcu 11. 12), mai înainte de toţi oamenii, după cum flămândă era lumea însăşi, înainte de Învierea Lui, şi înainte de dezvăluirea adevăratei hrane, prin dezvăluirea adevărului în Trup, care este de negăsit ca roadă, sub învelişul de frunze al smochinului, chiar dacă „nu era încă vremea smochinelor” (Marcu 11. 13), cum nici nu mai avea să fie acea vreme, care tocmai trecea, aşa încât rodul ei să nu-l „mai mănânce nimeni”(Marcu 11. 14), pentru ca să putem simţi cu toţii foamea pe care a simţit-o El înainte să ajungă la Ierusalim şi să răstoarne „mesele schimbătorilor de bani” (Marcu 11. 15). După ce, în fapt, El a flămânzit, tot astfel a început El să dezvăluie şi adevărul, iar după ce a apucat să frângă pâinea, adevărul Venirii lui a devenit, practic, hrană „pentru toate neamurile” (Marcu 11. 16).
**Ernst Bertram, op. cit.