Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”]] (Marcu 14. 22, 23, 24)
„În ce mă priveşte, problema pâinii este una materială, însă pentru semenii mei ca şi pentru o lume întreagă, aceeaşi problemă va căpăta o dimensiune spirituală şi religioasă. Omul nu trăieşte numai pentru pâine, dar trăieşte cu pâine şi pâinea le e necesară tuturor”
Nicolai Berdiaev
Vestea cuprinde în sine tainele. Viaţa pământească a Mântuitorului, minunile. Claritatea acestora, însă, aşa cum sunt descrise în evanghelii, nu ne dezvăluie taina profeţiei şi nici Biserica, ci ne dezvăluie credinţa. Pe de altă parte, a încerca să clarifici o taină (euharistia) este ispita şi pricina de poticnire cea mai mare. Dacă această ispită are în vedere însăşi Biserica, atunci tainele în sine sunt aduse în atenţia noastră ca ceva nelămurit ce trebuie clarificat de „întrebările nebune” (Tit 3,9) ce prin ele însele ne lasă credinţa nelămurită.
Totuşi, atunci când ne supunem ritualului euharistiei aceasta ne apare ca un veşmânt al credinţei. Iar când ne întrebăm asupra acestei taine paradisiace (am numit aici euharistia), ca de fapt asupra oricărei altei taine, dorim de fapt o clarificare a profeţiei şi, prin aceasta, a Bisericii. Paradisiac înseamnă aici inclusiv credinţa creştină şi timpurile acesteia, faţă de care vremea „înşirărilor de neamuri” şi a „ciorovăielilor privitoare la Lege” (Tit 3,9) nu poate fi decât vremea nedesăvârşirii tainelor între care aceea a împărtăşirii dintre noi şi Tatăl.
De aceea şi cu atât mai mult, Biserica, la rândul ei, nu este altceva decât ritualul terestru al confruntării omeneşti cu divinitatea, ritual care, cuprinzând euharistia, aminteşte de confruntarea paradisiacă a omului cu Creatorul înainte de căderea în păcat, prin aceea că Dumnezeu a văzut singurătatea omului. Frângerea acestei singurătăţi ca frângere a trupului şi a sângelui Mântuitorului este starea paradisiacă de până la păcat, a cărei originaritate este melancolia, pe când starea originară a păcatului este omul în absenţa confruntării cu divinitatea, după ce, în Paradis fiind, se confruntă cu sine, atunci când, prin neascultare, Dumnezeu este aruncat în uitare. Euharistia, deşi tensionată de sacrificiu, vine ca o mulţumire atentă şi înţelegătoare pentru prezenţa permanentă a Fiului în lume, dar mai ales tainică această prezenţă şi totuşi la îndemână, amintind de Paradis. Pâine şi vin... Astfel încât, neuitarea şi antecedentele melancolice ale amintirii legate de Paradis fac întotdeauna ca divinitatea, înainte de orice, să fie acel ceva nutritiv şi protector, inclusiv faţă de umilinţa ontologică a omului, aceea de a mânca.
Vestea cea Bună a venirii Fiului este, la rândul ei, împărtăşită de trupul Fecioarei fără ca prin asta Vestea să fie şi primită de neamuri, numai că stăruind prin încredinţare, într-Un trup, vestea se confruntă cu autoritatea oricărei credinţe, pentru care revelaţia este un interval deschis, raportat la materialitatea Întrupării. Împărtăşirea credinţei revelată a Întrupării este clarificată prin fapte care, prin penetranţa lor, împlinesc stăruitor credinţa însăşi. Criza acestui prestigiu al evidenţei şi al puterii de a proba revelaţia este pe de-o parte Întruparea, iar pe de altă parte moartea.
Odată cu această recesiune se întemeiază chipul împlinirii ecleziastice a unei credinţe ce legitimează profeţia şi revelaţia.
Întruparea este profeţia euharustiei, aşa cum pâinea şi vinul sunt euharistice prin credinţă.
Totodată, Întruparea este sensul ecleziastic, ca fapt întemeietor al euharistiei originare, adică al profeţiei. În felul acesta ni se destăinuie chipul împlinirii ecleziastice a creştinismului. Fixarea euharistiei în iconomia Întrupării se întemeiază pe esenţa paradisiacă a acesteia.
Esenţa euharistiei este Paradisul.
Moartea este o împărtăşire cu lumea, cu creaţia, prin credinţă. În acest fel moartea determină împărtăşirea ca credinţă a apartenenţei la lume, adică la ceva familiar, aşa încât împărtăşirea apare ca o acţiune intimă. Astfel, împărtăşirea se clarifică şi este percepută, în primul rând, ca o legătură cu lumea.
Pâinea este o profeţie împlinită.
Melancolia oricărei împliniri se poate manifesta ca o voinţă ce eludează credinţa, arătându-se mereu pasionată de Paradis. Acest fel de melancolie poate fi o cădere. Iar o astfel de voinţă instituie o credinţă suspendată.
Orice profeţie rămâne neîncredinţată într-o lume în care pâinea ajunge să desăvârşească orice pasiune. Lucrurile se schimbă atunci când pâinea este ea însăşi o împlinire, mai ales prin aceea că poate fi, prin ea însăşi, mijlocitorul hrănitor al chipului lumii create. Ecleziastic, pâinea este o cale paradisiacă, adică este, în fapt, un ritual al iubirii. Unul din elementele acestui ritual paradisiac, înfăptuit terestru, este moartea. Iubirea este ea însăşi nedezminţită în fiecare din elementele acestui ritual paradisiac (euharistia) în care pâinea mijloceşte hrănitor chipul lumii. Pentru că profeţia este şi ceea ce nu s-a întâmplat încă, ritualul mijloceşte el însuşi în locul acestei mijlociri care este frângerea. Frângerea este începutul profeţiei şi a Bisericii care, la rândul lor, sunt începuturi în chipul hrănitor al lumii începute în conţinutul începutului însuşi, adică în Paradisul fără de care orice început este o neîmplinire şi orice noutate o secătuire şi o deşertăciune.
De aceea:
Nu trebuie să ne temem atât de mult de „dictatura relativismului”. Profeţia, ca împlinire, are voinţa de ritual a iubirii. Melancolia de a împlini porneşte din credinţa îngândurată ce stăruie în sensul ecleziastic. Astfel putem înţelege mai bine esenţa preoţiei ce stăruie în orice dictat şi în orice dogmă. Cât despre relativism, având în vedere zădărnicia vieţii noastre, putem considera că nu e decât forma unei rânduieli anume. Iar în privinţa esenţei preoţiei ca melancolie de a împlini în-gândurat, adică fără acces la tăcere, aceasta ne destăinuie stăruinţa hrănitoare a lumii create ca formă de împlinire.
Credinţa rămâne departe de noi câtă vreme începutul ei nu este o frângere (pâinea) şi o sorbire (vinul) a lumii începute şi create, în care Paradisul nu desfide orice început. Taina oricărei împliniri, deci şi a lumii, se află în stăruinţa divină de a veni şi de a locui lumea, adică de a ni se destăinui neîncetat, această lume, ca venitivitate.*
*Ernst Bertram, op. cit.
Euharistia este esenţa paradisiacă a lumii.
Pâinea este faptul intim în chipul hrănitor al lumii şi, ca fixare a sensului ecleziastic, melancolia unei împliniri tainice. Pâinea este un chip al locului de mijlocire ca frângere începătoare într-o lume începută, creată, deci împărtăşibilă, ca urmare a stăruinţei acesteia periodice care rânduieşte lumea la fiecare frângere, ca fiind acel loc al mijlocirii între Paradis şi Lume, singurul loc ce instituie începutul într-o lume creată.
Stăruinţa acestei putinţe de împărtăşire este paradisiacă şi originară ca loc al mijlocirii prin frângere şi nu printr-o începere nemijlocită la care lumea nu mai are acces. Ce se frânge în acest loc al mijlocirii este împlinirea începătoare, de esenţă paradisiacă, este ispita melancolică de a începe prin facere, la fel de hrănitoare ca lumea însăşi, dar îngândurată. În această îngândurare, trupul, ca loc al mijlocirii, se frânge. Trupul are esenţă paradisiacă. Dacă Paradisul este împărtăşibil, atunci trupul este împărtăşibil. Un trup care se împărtăşeşte pe sine defineşte, lumeşte, o criză a impersonalului trebuie, prin aceea că frângerea lui este mulţumitoare, înspre şi dinspre cel credincios, aşa încât frângerea lui trebuie să fie divină, adică de esenţă paradisiacă.
Dacă euharistia este chipul hrănitor al lumii, frânt, atunci trupul, a cărui esenţă este paradisiacă, ia forma locului de mijlocire.
În sensul ecleziastic, ca adecvare a melancoliei, lumea se îndumnezeieşte. Prin îngândurare lumea se distinge hrănitor ca întrupare a ispitei de a desăvârşi paradisiac trupul. Euharistia ca întemeiere paradisiacă în trup este loc al frângerii, inclusiv a ispitei de desăvârşire mundană, acolo unde pâinea este ritual de împlinire. Această întrupare care se frâng, mărturiseşte pentru orice noutate şi anulează orice conspiraţie mundană.
De aceea, Învierea apare ca o taină a iubirii prin care orice trup stăruie în iubire ca loc hrănitor al frângerii. Trupul este ispitit paradisiac să iubească pentru a putea fi un loc hrănitor al frângerii, adică să poată iubi fără început, paradisiac prin esenţă şi hrănitor ca locul de frângere, unde nimic nou sau coruptibil nu este.
Euharistia este iubire. Ispitiţi de iubire, să nu mai aşteptăm noutatea. Ispitei de a înţelege cuvintele „acesta este trupul Meu”, Iisus îi opune un loc de frângere hrănitor: iubirea.
Acest loc ispititor este paradiziac, deci euharistic, şi pentru că se manifestă ecleziastic, adică fără răspuns până la venirea lui Hristos, acest loc de frângere este ritualic, paradisiac şi hrănitor.
Bibliografie:
Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine, Jakob J. Petuchowski/ Clemens Thoma, Ed. Humanitas, 2000.
Logica Dogmelor, Jean Magne, Ed. Polimark 1995.
Fr. Nietzsche, Ernst Bertram, Ed. Humanitas, 1998.
Dicţionar de filozofie şi logică, Anthony Flew, Ed. Humanitas, 1996.
Originea operei de artă, Martin Heidegger, Ed Univers, 1982.